Cu ce se ocupa de fapt membrii Parlamentului European? Cei mai multi dintre cei aproximativ 375 de milioane de potentiali alegatori chemati la urne pentru alegerile europene din 4-7 iunie au probabil doar o idee vaga, daca o au si pe aceea, fapt care explica de ce prezenta la vot este dezastruos de mica. Acum 30 de ani, cand au fost organizate primele alegeri pentru Parlamentul European, aproape doua treimi din electorat au votat, dar pe parcursul anilor participarea a scazut constant. Anul acesta ar putea fi de 30%.
Politicienii europeni sunt in mare masura mandri de Uniunea Europeana si de modul in care ea a crescut si in paralel s-a aprofundat. Dar tocmai aceasta complexitate din ce in ce mai accentuata se afla la radacina disparitiei entuziasmului alegatorilor, astfel incat indiferenta lor devine o problema de interes major.
Alegerile europene sunt ele insele ciudate si nesatisfacatoare; nu exista teme paneuropene pentru care sau impotriva carora oamenii ar putea vota, iar fiindca electoratul mediu pentru un europarlamentar depaseste cu mult o jumatate de milion de persoane, votul nici nu poate fi vreun test de popularitate. In cea mai mare parte a Europei, alegerile vor fi o ocazie de a exprima voturi de protest pe teme nationale.
Paradoxal insa, de rezultatul alegerilor depind foarte multe. Numarul fotoliilor castigate de socialisti si partidele de centru-dreapta va influenta probabil componenta viitoarei Comisii Europene – si prin ea agenda politica a UE pana in 2014.
Dar nu ar fi usor de ghicit aceasta insemnatate, avand in vedere nivelul scazut al interesului mass-media. In majoritatea lor, nici jurnalistii, la fel ca electoratele nationale, nu inteleg prea multe din schimbarile semnificative petrecute la nivel decizional european in ultimii 20 de ani. Ei se cramponeaza de notiunea invechita ca parlamentele nationale iau toate deciziile, pe cand in realitate aproape patru cincimi din politicile care determina viitorul Europei se adopta la Bruxelles, fiind apoi aprobate pe banda rulanta de parlamentarii nationali. O privire asupra agendei oricarui parlament national din statele membre arata ca ea se limiteaza in mare la probleme interne. Europarlamentarii specializati insa folosesc pe de-alta parte aria lor de expertiza si puterile lor tot mai mari pentru a exercita o influenta solida asupra legislatiei comunitare.
Dar asta nu inseamna ca Parlamentul European este un parlament "adevarat". Nu poate mari impozite, nu poate declara razboi, nu poate rasturna un guvern (desi in teorie ar putea destitui in bloc toti membrii Comisiei Europene, asa-numita "optiune nucleara", putin probabil de a fi vreodata folosita). Mai relevant insa este ca Parlamentul European nu functioneaza cu adevarat pe aceeasi baza a distinctiei politice intre stanga si dreapta, asa cum o fac parlamentele nationale; el se ocupa mai mult de lucruri practice decat de ideologii.
Dintre toate aceste motive, importanta Parlamentului European depaseste cu mult suma aptitudinilor si experientei tehnice de care dispun deputatii sai in probleme complexe, dar si utilitatea sa de paravan democratic al unui proces decizional dominat de trocuri interguvernamentale. Parlamentul a putut sa acapareze mai multa putere fiindca este singurul mecanism de care Europa dispune pentru a interpela si amenda propunerile de politici venite din partea Bruxelles-ului si pentru a indrepta dictatul, uneori stramb si stingher, al marilor oficiali de la Bruxelles.
Din nefericire, Parlamentul European este oarecum incapabil sa se promoveze in public. Un recent sondaj Gallup arata ca 36% din persoanele chestionate in toate cele 27 de state membre ale UE nu mai au incredere in parlament. Singura consolare ar fi ca 37% din ei nu mai au acum incredere in Comisia Europeana. Din cei care au declarat ca nu vor vota la alegerile europene, 64% au numit "lipsa de informare" ca motiv, iar 62% s-au plans ca oricum "votul lor nu ar schimba nimic".
Acest sentiment de ignoranta cuplata cu lipsa de putere nu este pe de-a intregul vina Parlamentului European. Combinatia de politica la nivel inalt si detaliu tehnic obositor face din politica UE un spectacol mult mai putin interesant decat cel de la nivelul national. Desigur, se adauga faptul ca atat de multi jucatori sunt straini necunoscuti. Dar, chiar si atunci cand parlamentul face un efort sa comunice cu alegatorii, cultura birocratica greoaie a functionarilor sai permanenti tinde sa strice tot.
Anul trecut, parlamentul a lansat un serviciu de transmisie in direct pe internet, un proiect lamentabil de amatoricesc, al carui buget enorm s-a scurs nu pe programe bune, ci pe traducerea a tot ce se intampla in toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.
Deci, ce e de facut? Multi dintre cei 736 de parlamentari ai Uniunii sunt eroi necunoscuti, care risca sa fie perceputi tot mai mult ca problema, nu ca solutie la defectele UE. Poate ca, in loc sa tot carpeasca la sistemul existent, UE ar trebui sa creeze cu curaj un sistem bicameral in stil american, transformand Parlamentul European intr-o Camera a Reprezentantilor si alegand un Senat care sa ia locul Consiliului de Ministri si in care sa existe cate doi senatori pentru fiecare stat membru. Dar poate ca asa ceva ar fi prea revolutionar pentru o Uniune Europeana careia i-a luat jumatate de secol ca sa croiasca structurile actuale decizionale, hibride si nesatisfacatoare.
