Nu am veşti bune pentru copiii noştri. Privirea suspicioasă, pânda la ferestre, pe gaura cheii, în propria noastră baie va… continua. Diferenţa adusă de modernitate între spaţiul public şi spaţiul privat a dispărut, în pofida importanţei tot mai mari pe care secolele mai recente au conferit-o dimensiunii individuale a vieţii. Masificarea a fost mai puternică şi a învins. De când masele au devenit un actor recunoscut şi chiar propulsat în avanscena lumii de evenimentele revoluţionare ale secolului trecut, domnia legilor statisticii a trecut în prim-plan: numărul bate singularitatea.
Oricâtă democraţie proclamă campionii acesteia, din 2001 încoace a devenit evident că ea s-a subţiat. Semnalul acestei dinamici a fost dat de „Patriotic Act”, adoptat după prăbuşirea turnurilor gemene, iar activităţile recent deconspirate ale NSA în raport cu şefii de stat ai unor puteri aliate, ca şi asupra unor populaţii întregi, arată că, în ce priveşte conduita politică a SUA, tendinţa se manifestă atât în interiorul marii puteri nord-americane, cât şi în exteriorul ei.
Suntem, se pare, definitiv împinşi într-un regim de viaţă în care spionarea tuturor de către toţi cei de acasă şi, probabil, din exterior a devenit o cutumă de neocolit. „Nu trebuie să ne cerem scuze doar pentru că serviciile noastre sunt, poate, mai eficiente”, a spus, cu demnitate, preşedintele Barack Obama. În fapt însă, ce spune această declaraţie? Că preşedintele american preferă retorica performanţei tehnice şi profesionale pentru a camufla obişnuinţa de a accepta ca pe ceva firesc spionarea oricui şi a tuturor în spaţiul propriei intimităţi.
Foarte simpatică este şi o altă afirmaţie a aceluiaşi important personaj, făcută, probabil, ca să binedispună: „Am fost clar faţă de comunitatea de informaţii: dacă securitatea noastră naţională nu este în joc, nu vom spiona comunicaţiile liderilor aliaţilor noştri apropiaţi şi ale prietenilor noştri”. Ar mai rămâne, desigur, întrebarea foarte la îndemână despre cum se poate afla dacă securitatea americană este sau nu în joc… Fiindcă atacurile directe, de mare vizibilitate, nu sunt obişnuite, ci, slavă Domnului, au un caracter pe cât de nedorit, pe atât de excepţional. Desigur, doar luând măsuri de prevenire şi făcând sondaje relevante; adică spionând în prealabil…
Nu doar la nivelul puterilor planetare această apărare a democraţiei prin mijloace discrete, discreţionare şi nedemocratice se face simţită. Am mai scris despre faptul că, brusc relaxate, serviciile secrete de la noi şi-au propus să acapareze fotoliul prezidenţial. În timp ce Mihai Răzvan Ungureanu a intrat făţiş în competiţia politică, ţintind la condiţia prezidenţială, pentru aceeaşi poziţie numele lui George Maior a fost vehiculat doar. Noutatea este că acum actualul şef al S.I.E., Teodor Meleşcanu, declară presei că, dacă i s-ar propune să revină în politica activă direct pentru fotoliul prezidenţial, ar face-o. „Sunt disponibil, dacă există un interes”!
Evident, pe măsură ce semnalele de acest fel se înteţesc, se poate observa că soluţia unei guvernări patronate de serviciile secrete nu poate conduce către mai multă transparenţă la nivelul deciziilor şi la o superioară conformare regulilor democratice. Prin natura lor, serviciile secrete operează cu maximă discreţie posibilă, după o agendă nu neapărat conformă cu interesul public, apelând la structuri de comandă subordonate ierarhic şi piramidal, cu instanţe care le controlează reduse la minimum. Ce fel de democraţie ar mai fi un stat cu asemenea formulă de funcţionare? Una militarizată în mod disimulat, în orice caz.
Mai că nu te miri că asemenea planuri izvorăsc din minţile unora, când vezi că America pare să fie iniţiatoarea evoluţiilor care retează din beneficiile şi din prestigiul unui regim politic care, de la „părinţii fondatori” ai puterii transatlantice, a însemnat un orizont de speranţă şi un tărâm al afirmării meritocratice de sine. Ce să mai aştepţi, atunci, de la alte mari puteri, notorii prin dispensarea lor sistematică de orice spirit democrat şi autoritariste din născare?
Într-un asemenea orizont predictibil, speranţa rămâne, totuşi, mai aproape faţă de Uniunea Europeană, comunitate întemeiată în virtutea adeziunii membrilor săi la aceeaşi cartă a valorilor şi principiilor europene. Aceasta neuitând însă că, la stimuli de felul celor amintiţi mai sus, răspunsurile ce se pot da sunt, cu siguranţă, de aceeaşi natură. Va deveni UE o altă putere bazată pe activitatea de spionaj şi contraspionaj în raport cu aliaţii şi cu terţii? Vom fi noi, România, un stat tot mai reprezentativ pentru democraţia de spionaj? În virtutea acestor direcţii de marş, va deveni fiecare român obiectul şi subiectul unor imixtiuni menite să îi anuleze orice intimitate şi să îi anihileze orice dorinţă de ameliorare a calităţii vieţii din ţara lui?
Poate vom trăi vremuri când a-ţi stropi florile din grădină va fi socotită o activitate antistatală şi contrasistemică pe cont propriu…
Ovidiu Pecican este profesor la -Universitatea Babeş-Bolyai
