Cu douăzeci de ani în urmă, agricultorii din Franţa au avut năstruşnica idee de a reconstitui din mici parcele un imens lan de grâu, numai bun de secerat, aşternut pe caldarâmul faimosului bulevard ce coboară de la Arcul de Triumf. A rămas de pomină acel seceriş urban, care le reamintea parizienilor că pâinea le vine dintr-o „altă” Franţă, pe care o cam uitaseră. Iată că demonstraţia s-a repetat, de astă dată cu peste o sută de specii vegetale transportate de câteva mii de benevoli într-o singură noapte (fragmente de păduri, culturi de rapiţă, de sfeclă, de lavandă, de legume etc.), dar şi cu animale, păsări sau elemente specifice culturilor de stridii – un fel de sinteză a Franţei agricole, traversată acum de mari nelinişti. O fi el, Parisul, capitala sibarită a ţării, dar natura este factorul capital al vieţii – iată unul dintre mesajele transmise de tinerii agricultori (peste cincizeci de mii de membri) grupaţi în asociaţia ce poartă chiar numele „Natura capitală”.
Nimic nu mi se pare mai semnificativ pentru zilele de criză economică europeană pe care le traversăm decât această recadrare a lucrurilor esenţiale. În căutarea de valori şi de repere, Franţa „profundă”, cum i se spune, îşi regăseşte baza. Va trebui să vă decideţi dacă vreţi să con–sumaţi produsele cele mai ieftine din lume, cu gustul lor industrial dubios, sau să vă hotărâţi să plătiţi corect produsele de calitate, permiţându-le şi agricultorilor să trăiască – iată alt mesaj conţinut de instalarea temporară la Paris a acestei ferme gigantice. Situaţia e gravă chiar şi în ţara cu cel mai mare potenţial agricol din Uniunea Europeană. Pe lângă falimente în serie, anul trecut agricultorii au înregistrat pierderi de venituri de peste treizeci de procente. În fiecare secundă dispar zeci de metri pătraţi de terenuri agricole, iar Uniunea Europeană se pregăteşte să renunţe, din 2013, la actuala politică agricolă comună – PAC -, care a transformat, în bine şi în rău, întreaga agricultură comunitară. Poate că demonstraţia pariziană chiar dă startul pentru viitoarele discuţii despre politica agrară comună. Oricum, Parisul şi Bucureştiul au tot interesul să se pună ordine în acest sector, dar şi să fie continuată, poate în altă formă, susţinerea agriculturii.
Nu de alta, dar până şi bogatele State Unite ale Americii îşi subvenţionează intens agricultura, protejând-o de concurenţa europeană sau de cea sud-americană. Sigur că fondurile europene PAC au sporit în permanenţă productivitatea, au susţinut investiţiile şi programele locale de dezvoltare, deseori la dimensiuni pe care nici un guvern naţional nu şi le-ar fi putut permite. Pentru o lungă perioadă, Europa comunitară a atins o prosperitate fără precedent, încât, la un moment dat, nu mai ştia unde să-şi depoziteze uriaşele rezerve de unt sau tonele de grâne. Dar industrializarea galopantă a agriculturii i-a eliminat treptat pe acei producători mici şi mijlocii care au refuzat să treacă la monoculturi sau la uniformizarea produselor. Tendinţa spre gigantism a adus dominaţia câtorva grupuri, care s-au întâlnit şi au dat mâna cu giganţii reţelelor de desfacere. Boşii acestor două categorii dictează preţurile nedrepte, la achiziţie şi la vânzare, perpetuând o situaţie de monopol pe care nici instanţele Uniunii, nici cele naţionale nu le mai controlează.
Se doreau o dezvoltare armonioasă a zonelor agrare comunitare şi favorizarea unor schimburi comerciale de care să profite toată lumea, dar s-a ajuns mai degrabă la vrajbă şi la concurenţă neloială. Şi cum se face că mai toate produsele alimentare din marile reţele de distribuţie au acelaşi gust fad, sintetic, dacă nu chiar dăunător pentru sănătatea generaţiilor viitoare, şi sunt imposibil de controlat? De ce să dispară diversitatea atâtor produse regionale europene, care de mii de ani fac parte chiar din cultura şi identitatea bătrânului continent? Criza economică scoate şi mai bine la lumină această politică de mediocritate, susţinută, culmea!, şi cu mulţi bani. Din păcate, România a adoptat consumismul mediocru şi şi-a neglijat agricultura de calitate chiar înainte de a învăţa cum să profite de fondurile comunitare. Avem tot interesul să se elaboreze o nouă politică agrară şi să ne dăm seama că nu e prea târziu să devenim performanţi chiar în calitate. Atâţia fermieri veniţi la noi din străinătate încep să ne arate ce se poate scote de pe aceste pământuri. De parcă ar fi ei bunicii noştri.
