Toropeala sărbătorilor de iarnă i-a făcut pe mulţi să creadă că partida a fost tranşată. Liniştea din ultimele două săptămâni, dar mai ales forţa adjectivului „zdrobitor”, singurul pe care comentatorii l-au găsit suficient de monumental pentru a descrie victoria USL, au făcut victime în ambele tabere. Votanţii stângii au deschis şampania pentru zdrobirea lui Băsescu, în timp ce fanii taberei înfrânte s-au mulţumit să închine o cupă amară în memoria propriilor speranţe zdrobite.
Schimbul de replici de la distanţă care a avut loc, vineri, între Traian Băsescu şi Dan Voiculescu ar trebui privit, atât de cei euforici, cât şi de cei căzuţi în butoiul cu melancolie, ca pe un semn că lupta este departe de a se fi încheiat. S-ar putea ca ea, de fapt, de-abia să înceapă.
Cel care a deschis ostilităţile a fost – surpriză? – preşedintele, prezent la şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii. În primul atac lansat după încheierea alegerilor şi după o serie de declaraţii în care şi-a exprimat convingerea că ducerea la îndeplinire a programului de guvernare al USL ar fi cel mai bun lucru care li se poate întâmpla românilor, Băsescu a reluat tema vulnerabilităţii la adresa siguranţei naţionale pe care o prezintă anumite trusturi de presă.
Exemplificând această vulnerabilitate prin campaniile de denigrare duse în vară împotriva magistraţilor, preşedintele a acuzat de fapt, direct, trustul de presă al lui Dan Voiculescu. Mai precis televiziunea sa de ştiri, care, vreme de câteva luni, i-a atacat personal pe cei pe care i-a identificat drept „oamenii lui Băsescu” – fie ei magistraţi ai Curţii Constituţionale, ai Înaltei Curţi, procurori DNA, membri CSM sau şeful ANI.
Traian Băsescu a mers chiar mai departe şi a indicat şi o cale de contraatac. „Avem această vulnerabilitate şi ea probabil că trebuie tratată legal (…). Lucrurile sunt grave şi poate că, e şi doamna ministru (Mona Pivniceru – n.r.) aici, poate găsim o soluţie de protejare a justiţiei de astfel de atacuri”.
Ironia apelului adresat Monei Pivniceru este evidentă. Dacă ministrul Justiţiei s-ar conforma îndemnului de a-şi apăra colegii linşaţi mediatic, ar însemna să ia măsuri împotriva trustului de presă fără de care ea nu ar fi ajuns niciodată ministru şi a patronului său de facto, care este în acelaşi timp şi principalul său susţinător politic. Ce credeţi că va alege?
Mesajul preşedintelui nu a venit chiar din senin. Îndemnul său la acţiune a urmat criticilor formulate de Livia Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, împotriva politicienilor care au încercat să-i discrediteze pe acei magistraţi care, pe baza probelor existente la dosare, au pronunţat pedepse disuasive inclusiv în dosare de corupţie la nivel înalt.
Ieşirea din bârlog a preşedintelui, şi încă pe cel mai important front al confruntării cu politicienii care au reuşit de două ori suspendarea sa, justiţia, nu a rămas fără răspuns. La doar câteva ore după ce fusese atacat, Dan Voiculescu a postat pe blog o replică în care îl acuză pe Traian Băsescu că el este cel ce a manipulat magistraţii. Nu aceste acuzaţii sunt interesante însă, ci ceea ce se află în spatele lor.
Cheia mesajului lui Voiculescu stă în următoarele fraze: „(…) Mă aştept, de altfel, ca şi în dosarul ICA, în care, fără nici o probă, sunt acuzat că am exercitat influenţe, să se găsească şi magistraţi sensibili la eventuale dorinţe ale domnului preşedinte numit… Sper, deşi am mari rezerve, că, măcar din anul 2013, toţi magistraţii vor judeca fiecare dosar cu obiectivitate şi corectitudine, conform prevederilor legii şi realităţii obiective susţinute de probe, nu de sugestii politice sau de altă natură”.
Cuvintele de mai sus reprezintă, în esenţă, recunoaşterea unei înfrângeri. Deşi i se datorează într-o bună măsură „zdrobitoarea” victorie a USL, finanţatorul „ultraşilor” anti-Băsescu, după cum îl alintă aliaţii săi de la Kremlin, nu doar că nu şi-a îngenuncheat adversarul de moarte, dar nici măcar nu a reuşit să-şi securizeze imunitatea. Aşa se explică „rezervele” sale.
Mai mult, sunt semnul că se teme cu adevărat că va ajunge, până la urmă, în închisoare. O posibilitate care astăzi pare la fel de nerealizabilă pe cât păreau cu doar puţină vreme în urmă şi condamnările lui Vîntu şi Năstase.
Practic, în jocul cu Justiţia lui Voiculescu nu i-a ieşit, până acum, nimic. Deşi a impus-o pe Mona Pivniceru ca ministru, nu a reuşit să determine numirea unor procurori-şefi favorabili sie şi USL şi, ultimul eşec, nici să răstoarne echilibrul de forţe din Consiliul Superior al Magistraturii. În ciuda manevrelor Monei Pivniceru, la şefia CSM a fost aleasă Oana Schmidt Hăineală, fostul vicepreşedinte, care a reuşit anul trecut, alături de Oana Ghica, să dejoace planurile ministrului Justiţiei şi ale celor ce o trag de sfori.
Nici atacurile imunde la adresa celorlalte instituţii nu s-au soldat cu vreun rezultat concret, nu le-au slăbit influenţa, nu au reuşit să determine vreo demisie sau o destituire, în schimb au reuşit să le ostilizeze şi mai tare. Şi i-a făcut duşmani chiar şi pe cei ce nu au nici o simpatie faţă de Traian Băsescu.
Voiculescu nu ar fi simţit nevoia să-i răspundă lui Băsescu dacă nu ar exista un dosar care îi ticăie sub pernă – procesul privatizării frauduloase a Institutului de Cercetări Alimentare, prin subevaluarea bunurilor cu 7 milioane de euro. Dosarul are deja patru ani vechime şi nu a fost pronunţată încă vreo sentinţă.
Indiferent de tertipurile la care va recurge, cum au fost demisia din vechiul Senat şi nedepunerea jurământului pentru actualul mandat, în final tot nu va putea împiedica ajungerea dosarului său înapoi la Curtea Supremă de Justiţie. Or, această instanţă este condusă de Livia Stanciu, cea care, fără să-i pronunţe numele, a catalogat, în şedinţa CSM de vineri, ca inadmisibile încercările sale de a-şi rezolva problemele cu justiţia prin intimidarea magistraţilor. Şansele de a mai amâna mult un verdict nefavorabil sunt aproape zero.
Voiculescu a vrut să transmită un mesaj à la Năstase, de anticipare a unei sentinţe împotriva sa, şi pentru că, întocmai ca fostul lider al PSD aflat astăzi după gratii, ştie că Băsescu este doar o parte a problemei.
Adevăratele sale motive de îngrijorare sunt altele: eşecul de până acum al aripii dure a USL de a schimba oameni din instituţiile justiţiei şi ale siguranţei naţionale, pactul semnat de Victor Ponta cu preşedintele, prin care se angajează să respecte şi în viitor prerogativele şi dreptul de veto ale acestuia în domeniile vitale, dar mai ales planurile echivoce ale PSD privind viitorul colaborării cu PNL şi cu PC.
Reuşita preşedintelui de a păstra controlul asupra CSM, dar şi reluarea atacurilor împotriva sa îi confirmă, de fapt, trădarea unora dintre partenerii săi din USL. Voiculescu înţelege, poate prea târziu, că scoaterea sa din joc convine tot mai multora din propria tabără. Că s-a coagulat o masă critică de inamici şi foşti aliaţi care îl privesc ca pe ultimul obstacol major în calea limpezirii scenei politice.
Fără sprijinul său, zilele lui Antonescu în fruntea PNL sunt numărate. Aşa se explică disperarea fostului mare candidat la prezidenţiale de a-şi elimina din partid principalii rivali.
Fără Voiculescu şi fără Antonescu, dizolvarea USL este ca şi realizată. O dată cu ea, PSD îşi atinge scopul de a guverna aproape singur, adică doar cu UDMR, iar Traian Băsescu şi-ar putea vedea împlinit visul pe care l-a ratat în 2005 – crearea unui singur mare partid de dreapta.
O variantă încurajată şi de unii parteneri externi ai României. Nu sunt puţini cei ce sugerează de ceva vreme încoace că varianta unei scene politice dominate doar de două partide mari şi curăţate de marii mafioţi este singura care poate garanta României o minimă stabilitate şi coerenţă.
