Zilele trecute, Ion Iliescu a avut o tentativa de revenire pe scena politica, rugandu-se de populatia nevoiasa, dar cinstita sa-l accepte in calitate de tribun. Mi-a amintit astfel, involuntar, de Sfantul Augustin – acel sfant din Africa de Nord care, potrivit confesiunilor sale, pacatuise deseori trupeste pentru ca apoi sa se autoflageleze in semn de penitenta pentru pacatele sale.
A pacatui si a se pocai pe urma, cu jumatate de gura, in vazul si auzul tuturor se dovedeste a fi una dintre stratagemele preferate ale lui Ion Iliescu, utilizata frecvent de-a lungul carierei sale. In perioada 1989-1990 a pactizat cu unii dintre cei mai teribili pacatosi ai tarii doar pentru a pune mana pe putere. Daca stau sa ma gandesc, scenele din acea vreme par de-a dreptul desprinse din Vechiul Testament: se acapareaza puterea, se inlatura carmaciul, iar noua ordine este impusa grabnic in baza unor masuri infame.
Pacatosii de atunci au prosperat, fireste, cu totii, ajungand intre timp oameni extrem de instariti si influenti. Nici Iliescu n-are motive sa se planga – ca doar poseda propriul palat de unde mai denunta, din cand in cand, pleiada lacomilor si meschinilor, lamurind totodata natiunea ca ramane singurul politician demn de incredere in vederea salvarii tarii de la prapad.
Bizarul situatiei rezida in faptul ca Iliescu persista in fixatia de a se prezenta drept proteguitor al oamenilor de rand cand de fapt nu s-a lepadat defel de propriile simboluri ale puterii si bogatiei. Orisicum, rolul activistului aflat in slujba celor saraci i-a permis o cariera politica remarcabila, aparent inca departe de a se fi sfarsit. In 1991 recurgea la acelasi subterfugiu ingenios pentru a scapa de premierul sau Petre Roman, izgonit de la Palatul Victoria cu ajutorul minerilor, pseudominerilor si al unei multimi inselate amarnic.
Precum se stie, stratagema a dat rezultate nu doar cu prisosinta, ci si devastatoare. Dar cum in Romania detaliile se uita rapid, dupa 15 ani – si aflat intr-una dintre fazele sale mai populiste –, Iliescu nu s-a sfiit sa-l ia din nou in brate pe Roman pentru a infiinta, impreuna, un "pol social", gandit ca moasa a Partidului "Noua Stanga". Desi in 2006 populatia era la fel de scapatata ca si in prezent, ea a preferat sa ignore "polul", astfel ca din proiect s-a ales, pana la urma, praful.
Daca Ceausestii nu ar fi fost inlaturati o data cu ascensiunea lui Iliescu la putere, daca erau bunaoara condamnati la ani grei de puscarie, pare destul de probabil ca acestia sa fi ajuns, mai devreme sau mai tarziu, implicati intr-una din variile campanii politice – desigur, intr-un moment cat se poate de propice pentru cariera lui Iliescu. Presedintele de onoare al PSD se demonstreaza de-a dreptul predispus la pactizari cu fostii adversari – probabil si pentru a mai da peste nas, ocazional, acelor protejati carora prea li s-au urcat ambitiile la cap.
Astfel, in 2003 Iliescu surclasa pana si UE in criticile si ingrijorarea exprimate la adresa coruptiei din sistemul guvernamental, desi cabinetul era condus de calfa sa, Adrian Nastase. Dar parvenitul uitase – ca si Viorel Hrebenciuc – rapid sursa careia ii datora, de fapt, puterea. In 2006, intrebat fiind daca Hrebenciuc "mai poate sa reprezinte electoratul de stanga", Iliescu a raspuns raspicat "nu", sugerandu-i celui cazut in dizgratie sa faca "pasul inapoi". Dar, minune… dupa scurt timp, ambii s-au grabit sa pactizeze pentru a preintampina decapitarea clasei politice, dedicandu-se zadarnicirii eforturilor procurorilor anticoruptie.
Poate ca Ion Iliescu va oferi curand si alte lamuriri – explicand, de pilda, populatiei ca si manevre de acest gen sunt parte integranta a luptei de clasa. In mai 2005, ofuscat de faptul ca incepuse sa fie trecut cu vederea, a tunat si fulgerat la colegii sai de partid: "Avem lideri dispretuitori fata de oameni care au acumulat averi uriase si care privesc aristocrat la alegatori". Asemenea chitibusuri nu l-au mai deranjat insa in 2008: inaintea scrutinului din noiembrie, dintre toti membrii PSD presedintele de onoare s-a dovedit cel mai preocupat de incheierea rapida a unei aliante cu Dinu Patriciu – cu toate ca detestabilele insusiri enumerate mai sus se potrivesc, neindoielnic, si miliardarului liberal.
Imaginea lui Iliescu de neobosit tribun al oamenilor dainuieste oarecum si din cauza inertiei PSD, prea putine voci din partid indraznind, pana in prezent, sa-i spuna presedintelui onorific adevarul verde-n fata: anume ca domnia sa nu este decat un intrigant inveterat, de o monstruoasa vanitate, care a adus partidului mai multe esecuri decat victorii si care pare acum determinat a se folosi de necazurile si greutatile oamenilor simpli pentru a-si crea o platforma personala – probabil taman buna de pornit o revolutie a celor aflati la varsta senectutii.
