Relatia dintre Biserica Ortodoxa si politica a stat in ultimii ani sub semnul ambiguitatii. Decizia Sfantului Sinod de a impune retragerea preotilor din politica, chiar inainte de anul 2004, a insemnat o ruptura cu traditia bizantina, in care clericii au cooperat mai mereu cu autoritatea politica, indiferent ca este vorba de basileu, de voievod ori de presedinte. Nici chiar in perioada comunista, ierarhii ortodocsi nu au renuntat la relatiile cu conducatorii declarati atei ai statului. E drept, marele beneficiar al acestei cooperari a fost chiar Biserica, indiferent daca vorbim, de pilda, de perioada voievodului Nicolae Basarab, care a sprijinit patriarhiile ortodoxe din Imperiul Otoman, ori de perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cand primul secretar al PCR a oferit ortodocsilor bunurile confiscate de la greco-catolici.
Dupa anul 1990, Biserica Ortodoxa a intrat intr-o ofensiva de proportii pentru a recastiga pozitiile pierdute in perioada comunista. Figura popii Tatu, aciuat in Parlament imediat dupa rasturnarea lui Nicolae Ceausescu, a devenit o emblema a primei perioade de tranzitie. Incet-incet, ierarhii ortodocsi au realizat ca nu sunt suficient de pregatiti pentru a se implica direct in iuresul politicii. Asa ca decizia Sfantului Sinod de a impune retragerea totala a preotilor din politica si din administratia publica nu a fost, in fond, decat o radicalizare a rezervelor justificate formulate de ultimii ierarhi. Numai ca, mai nou, Biserica Ortodoxa vrea sa fie si arbitru, si jucator. Apelul sinodului de la Cluj adresat Curtii Constitutionale in care Parlamentul era criticat voalat exemplifica aceasta tendinta.
Poate ca a venit timpul ca ierarhii ortodocsi sa inteleaga faptul ca au toata legitimitatea necesara pentru a se pronunta asupra problemelor aflate in dezbatere publica. Vocea Bisericii este puternica si respectata. Niciodata Biserica nu ii va indemna pe credinciosii sai sau nu ar trebui sa o faca, sa distruga, sa incendieze ori sa ucida. Chiar daca ierarhii nu sunt alesi de popor, ei au caderea sa ii critice pe alesii politici, pentru ca nici o alta institutie romaneasca nu are credibilitatea de care se bucura Biserica. Numai ca granita dintre implicarea civica si cea politica a celui mai important cult religios este extrem de subtire. Ierarhii nu au dreptul, in acest moment, sa faca nominalizari directe, pentru a nu cadea in pacatul partizanatului politic, asa cum s-a intamplat, uneori, in trecut. Ierarhii nu au dreptul sa puna in jocul de noroc al politicii imensa miza pe care o reprezinta interesele oamenilor, prin sprijinirea unuia sau altuia dintre actorii politici.
