Adrian Cioroianu este un personaj a carui propensiune pentru gesturi teatrale i-a adus numai belele. Nadajduiesc insa ca in spatele exteriorului sau eflorescent se afla, totusi, un spirit capabil de autoanaliza. Doar in aceste conditii mai are sansa ca mandatul sau de sef al diplomatiei romane sa ramana in memoria publica pentru alte remarce decat cele recente despre "deportarea infractorilor in desert".
Le-ar putea ridica, de exemplu, moralul cetatenilor reflectand cat se poate de franc asupra limitelor unei bune guvernari in anul de gratie 2007. Fiind un om cu un acut simt al istoriei, va fi realizat, probabil, ca abilitatea ministrilor de a face fata sarcinilor ce le revin nu a crescut nicidecum spectaculos in ultima suta de ani, desi complexitatea resorturilor si cea a atributiilor s-au multiplicat constant, in special dupa aderarea Romaniei la UE.
In timp ce premierul s-a mentinut cu obstinatie in functie, aproape toate portofoliile ministeriale au ajuns, din 2004 incoace, pe mana a doua sau chiar mai multe persoane. Schimbarea ministrilor a condus la scaderea drastica a eficientei majoritatii resorturilor, impiedicand Romania sa se ridice la nivelul asteptarilor europene. Numit ministru al Afacerilor Externe dupa ce predecesorul sau a fost nevoit sa se retraga din cauza unei chestiuni absolut triviale, pare cu totul improbabil ca Adrian Cioroianu sa fi fost realmente pregatit pentru cerintele postului. Principala sa calitate va fi constat, atunci, din dispozitia sa de a i se alatura taberei Tariceanu in cadrul razboiului politic dezlantuit. Dar nu a fost defel unicul oficial numit preponderent pe baza criteriului de loialitate – si Traian Basescu a facut, la randul sau, unele numiri din exact aceleasi considerente. A fi perpetuu preocupat de modalitati noi de a-l servi, pe de o parte, pe stapan cat se poate de bine, iar, pe de alta, de a-l scoate din pepeni pe principalul sau adversar – cu care, potrivit Constitutiei, ar trebui conlucrat strans – constituie o dilema care nu prea lasa loc de alte reflectii si strategii. De altfel, dupa episodul Mihai Razvan Ungureanu nici neutralitatea nu mai reprezenta o optiune viabila. Situatia anului 2007 aminteste, vag, de paralizia statului din 1940, rezultata din lupta pentru putere dintre maresalul Antonescu si legionari – fara deznodamantul sangeros al acelor vremuri, fireste, avand in vedere aliantele din care face parte Romania in prezent. Dar si atunci tara era vlaguita de dispute politice – tocmai intr-un rastimp in care necesita o guvernare eminamente profesionista. Iar in Europa zilelor noastre, din nou plina de tensiuni, orice tara nepregatita si guvernata ba imprudent, ba prost are sanse sporite sa sufere pierderi considerabile.
In calitate de istoric aplecat, pana de curand, asupra esecurilor Romaniei in ceea ce priveste prezervarea unei solidaritati care sa-i permita supravietuirea intr-o Europa inexorabila, Cioroianu ar trebui sa fie primul care sa reflecteze asupra propriului rol ce-l plaseaza, inerent, in centrul evenimentelor. Data fiind functia sa, se poate presupune ca ponderea detinuta cu ocazia selectarii altor ministeriabili, precum si a misiunilor atribuite acestora este considerabila. De aceea s-ar impune clarificarea convictiunilor sale despre dimensiunile standardelor etice indispensabile actului de guvernare. Pornind (inca) de la ideea unui tanar profesionist neexperimentat, dar avansat spectaculos peste noapte, ar fi, de-acum, util de stiut ce fel de invataturi si indemnuri le-ar oferi potentialilor sai succesori. Le-ar recomanda, oare, acestora sa solicite, neintarziat, un statut "neutral" pentru Externe, astfel incat ministrul sa-si poata vedea, in fine, de strategiile politice si reformele indispensabile resortului?
De fapt, i-a fost dat sa detina una din principalele functii in stat intr-unul din cei mai tulburi ani ai tarii din 1990 incoace. Ultima sa sansa consta in a nu astepta pana la adanci batraneti pentru a releva – cu aceeasi franchete "emotionala" – obtuzitatea de care se lovesc ministrii in vremuri de razboi politic total. Pe langa seria gafelor sale, trebuie avute in vedere si conditiile in cadrul carora activeaza – in baza carora nimeni nu ar fi putut face mare lucru in vederea avansarii intereselor nationale pe o scena politica largita. Mandatul sau va ramane la fel de lipsit de realizari ca, odinioara, cel al lui stefan Andrei – doar ca acesta din urma activase in vremurile comuniste cele mai cumplite.
Pe viitor, Romania ar putea avea, in fine, sansa unei mai bune guvernari daca persoane ca Adrian Cioroianu vor indrazni sa vorbeasca deschis despre amaraciunea ce-i va fi cuprins la vazul consecintelor unei asemenea administratii – in plan extern, bunaoara, de ignorare si chiar malitie din partea statelor-cheie ale Europei.
