E posibil să se schimbe o lege din cauză că a sărit un om de la balconul Parlamentului? Este. Şi lecţia, bineînţeles, e clară: oricine e călcat în picioare de stat să îşi rişte viaţa aruncându-se în faţa maşinii Conducătorului, să îşi dea foc în faţa palatului Guvernului, nimic sub acest nivel nu influenţează procesul legislativ zilele astea. Greva foamei acasă nu mai face impresie. Sinuciderea e singura armă a omului simplu de a influenţa legea. Omul ceva mai conectat merge în instanţă. Cu succes: că, la câte instanţe sunt, una e musai să se pronunţe contra legii guvernului (şi alta pro), astfel încât întreg ţesutul legislativ se deşiră pe măsură ce se ţese, ca opera Danaidelor.
Facem ţara praf. Din suficienţă, din egoism, motivele nu lipsesc. Şi toate părţile au vina lor. Cum e cu putinţă ca guvernul să îşi amintească de copiii autişti doar după saltul lui Sobaru (iar atunci înţeleg că mai mult formal, pregătind să dea o lege din care va lipsi exact esenţialul, sprijinul material)? Cum e cu putinţă ca în chestiunea pensiilor să se pronunţe Înalta Curte în paralel cu Curtea Constituţională (şi pe dos)? Cum se poate ca nişte ziarişti, unii de talent, să ducă zile întregi o campanie iresponsabilă stârnind cadrele militare la rebeliune, când unul dintre puţinele motive de laudă din trista noastră istorie modernă este acela că am reuşit să avem o armată care nu a dat niciodată o lovitură de stat, ca în America Latină? Cum se poate ca Guvernul Boc să fi tăiat de la copiii autişti, dar să finanţeze în schimb polivalentele lui Udrea şi profitul companiilor de construcţii peste media europeană, în anii în care sectorul construcţiilor s-a contractat continuu?
Pensiile militare trebuiau tăiate pentru că sunt scumpe şi nu ni le putem permite. La nivelul unui an, statul cheltuie circa 640 milioane de euro pentru ele, mai mult decât bugetul Ministerului de Externe, de exemplu. Sigur că tăierea sau raţionalizarea lor e datorată falimentului nostru. Altfel, evident, le puteau păstra, că li s-au promis. Dar asta e politica publică, eficienţa calcă uneori în picioare dreptatea, şi asta e una din aceste nefericite situaţii. Nu îi pot condamna însă pe reclamanţii în justiţie, oamenii au dreptul să se apere, şi au găsit vicii de procedură, în care Guvernul Boc e maestru.
Nebunia porneşte de la faptul că asupra fondului acestei legi se pronunţă două instanţe complet paralele, Curtea Constituţională, dar şi o curte ordinară, urmată de tot lanţul, Curtea de Apel din Cluj, Înalta Curte etc. Guvernul susţine că aceste curţi nu aveau căderea să se pronunţe, acest fapt revenind Curţii Constituţionale. Judecătorii vor argumenta că plângerea se referea la încălcări ale unor legi ordinare, în care sunt adesea chemaţi să se pronunţe, şi un mecanism de a le limita jurisdicţia se pare că nu există. Şeful statului a vorbit şi el, cu grija să nu creeze motive să fie suspendat. Hotărârea de fond încă urmează, deci haosul nu s-a terminat, zecile de mii de militari cu pensii ajustate vor auzi de la justiţie care le e soarta, după ce Guvernul a raportat la FMI că a raţionalizat pensiile.
Acest haos al formulării legislative, despre care am mai scris, face imprevizibil orice buget. El este stimulat de conflictul politic: toată lumea politică trage de curţile astea ca să le ia partea, creând însă o situaţie care nu se va rezolva cu o schimbare de guvern. Opoziţia de azi va vedea pe pielea ei ce înseamnă să ai practic fiecare decizie mai importantă contestată în justiţie şi devenită finală de-abia după ce se încheie tot ciclul. De fapt, vede chiar azi, cînd Curtea Constituţională a decis că şapte membri ai noului CSM nu au ce căuta acolo, invalidînd o penibilă decizie a Senatului prezidat de Mircea Geoană. Dat fiind că unii invalidaţi sunt preşedinţi de curţi de apel, ca Dan Lupaşcu, nu doar că reuşiseră să candideze din nou fără drept, dar stai să vedem ce mecanisme de contestaţie mai descoperă, din alea pe care ei le depun şi tot ei le judecă.
Dacă nu putem în nici un fel face ca judecătorii să decline avizul lor legislativ în favoarea Curţii Constituţionale, cum ar fi normal, nu ne mai rămâne decât să o desfiinţăm. Judicial review e un lucru pozitiv – guvernele noastre dau într-adevăr legi atacabile şi e foarte bine ca instanţele să le cenzureze, dar nu toate instanţele. Pur şi simplu, nu mai putem fi singurul stat de pe continent cu acest delir al formulării legislative, e catastrofal pentru climatul de investiţii, pe lângă toate celelalte. Ţările bune sunt ţări în care legea e clară, neinterpretabilă şi ştii ce te aşteaptă de pe azi pe mâine.
Nebunia intervenţiei în legislaţie a oricărei curţi se adaugă unei inflaţii de legislaţie incoerentă. Potrivit colegului meu, avocatul Dan Mihai, care a postat aceste cifre pe www.romaniacurata.ro, România a adoptat în ultimii douăzeci de ani peste 30.000 de acte legislative. Simpla lor citire necesită cinci ani şi jumătate. Despre aplicare, ce să mai vorbim. Dacă o parte din această inflaţie e datorată integrării europene (şi asta explică de ce 2004 e anul cu cea mai mare legislaţie), e inexplicabil de ce din 2007, după ce am intrat, trecem circa 300 de legi pe an, plus peste o sută şi ceva de ordonanţe în medie (campion anul 2008, cu 240), başca vreo mie cinci sute de hotărâri de guvern anual. Deşi avem o lege care ne cere să calculăm impactul anterior aprobării lor (de exemplu, că rămân nu ştiu câţi copii autişti pe dinafară), asta e doar una dintre multele legi neaplicate şi, ca atare, legile trec fără evaluări de impact şi buget (doar cu o „motivaţie”), astfel că orice veleitar poate cere orice lege (interziceţi voi Algocalminul azi, că o să dovedim noi mai încolo câţi oameni au avut probleme de la el, cât despre costurile crescute în servicii medicale pe care asta le presupune, nimeni nu le cuantifică). Dar doctorii nu sunt singurii legislatori veleitari. Ai zice că trecerea de legi a devenit suprema ambiţie, numai eu câte mâini de imbecili am strâns ale unora care îmi ziceau: sunt X – asociaţia mea e în spatele legii care interzice efectul razelor gamma asupra anemonelor! E indispensabil să oprim această diaree legală, să facem o comisie de raţionalizat legislaţia, ca în Anglia, care să ia totul la mână şi să anuleze ce s-o putea anula. Iar restul să se aplice în sfârşit.
Cum se trec legile în mod raţional, într-o ţară care deja a ajuns să aibă suficiente? Pornind de la o ierarhie de probleme curente. Nu ai bani de pensii, e raţional să raţionalizezi pensiile; dacă se poate să o faci şi legal, mai bine. Ai o economie care nu creează locuri de muncă, e raţional să reformezi Codul Muncii ca să generezi mai multe. Ce nu e raţional e să treci propuneri să reglementezi sistemul electoral o dată pe lună, sau Codul Fiscal, sau Legea educaţiei, mai ales când nu ai puterea să le implementezi integral (adesea acesta e un noroc, având în vedere ce consecinţe negândite au aceste legi).
Motivele bramburelii noastre sunt două: nepriceperea procedurală a Guvernului, chiar când vrea să facă lucruri bune, şi egoismul enorm al opoziţiei, care face lucruri pe care le va plăti scump când va ajunge la putere. Crin Antonescu a promis refacerea pensiilor militarilor! Moderatori de emisiuni, fiţi dracului mai profesionişti, nu mai lăsaţi pe nimeni să zică aşa ceva fără să spună de unde va tăia ca să ia banii, şi nu mai acceptaţi răspunsul cu clientela. Clientela e bine să o presupunem invariantă, că fiecare partid o are pe a lui. Ca atare, să indice altă sursă, că de acolo nu o să facem economii.
Avem o nevoie disperată să mediem conflictul constituţional din aceste zile. Din păcate, distrugerea obiectivităţii, a acelui teren neutru al interesului public, a unei sfere cu adevărat publice, nu de partid, se vede acum, când lipseşte acea figură de autoritate care să ne convoace la o negociere indispensabilă. Să nu uităm că am avut o comisie prezidenţială de reformă constituţională, una cu zero specialişti europeni şi cu dl Stanomir, cronicar literar şi comentator amator al comunismului, preşedinte, numire la care au contribuit oameni cu pretenţii că promovează alt fel de politică, de genul Cristi Preda. Asemenea numire poate intra în Guinness Book la capitolul triumful găştii asupra competenţei. Multe lucruri mari se explică la noi prin lucruri mici şi meschine, puţină lume are răbdarea şi discernământul să judece oamenii după ce fac, nu după ce spun, şi rezultatul final e un vid uriaş în care se îngroapă şi puţinele bune intenţii.
