„Execuţia este soarta oricui se va împotrivi regimului”, afirma Muammar Gaddafi în 1969, la numai câteva zile după ce răsturna monarhia libiană printr-o lovitură de stat. Autoproclamat „regele regilor tradiţionali din Africa”, fostul dictator de la Tripoli a expulzat străinii din ţara sa şi a pornit un război neîntrerupt cu Occidentul, lăsând în urmă orori greu de descris.
În 1986, agenţi secreţi ai regimului Gaddafi au aruncat în aer discoteca „La Belle” din Berlin, un loc frecventat de soldaţi ai marinei americane. Atentatul a ucis trei persoane şi a stârnit reacţia dură a SUA. „Un câine turbat”, aşa l-a numit preşedintele american Ronald Reagan pe Muammar Gaddafi. Tot atunci, Casa Albă a declanşat mai multe raiduri aeriene asupra principalelor oraşe libiene, Tripoli şi Benghazi. Gaddafi a fost principala ţintă a atacurilor, dar a scăpat cu viaţă din încercuirea americană.
Tragedia aviatică de la Lockerbie
Doi ani mai târziu, pe 21 decembrie 1988, Gaddafi a dat o lovitură încă şi mai brutală inamicului american. Astfel, liderul de la Tripoli a ordonat un atac cu bombă asupra aeronavei americane Pan Am 103, care zbura de la Londra la New York. Avionul a explodat în aer deasupra oraşului scoţian Lockerbie, ucigându-i atât pe cei 259 de pasageri, cât şi 11 persoane aflate la sol. Naţiunile Unite au impus Libiei sancţiuni comerciale şi au izolat ţara de comunitatea internaţională. Penalităţile ONU au fost ridicate însă după ce regimul de la Tripoli a recunoscut implicarea în atac şi a oferit despăgubiri familiilor victimelor.
Execuţii publice pe stadioanele din Tripoli
Atacurile sângeroase comandate de Gaddafi în afara Libiei au făcut înconjurul lumii, dar atrocităţile sale împotriva propriului popor au rămas de cele mai multe ori neştiute. Mii de oameni nevinovaţi au murit la ordinul lui Muammar Gaddafi. Începând din 1977, metoda de exterminare preferată a devenit execuţia publică. Mesajul era clar şi fără echivoc: cei care complotează împotriva regimului vor fi spânzuraţi în public, iar execuţia transmisă în direct pe postul naţional de televiziune. Potrivit cotidianului american The New York Times, la sfârşitul anilor ’70 au fost instituite adevărate tribunale populare pe stadioane de fotbal şi terenuri de baschet. Acuzaţii erau aduşi în faţa inchizitorilor şi supuşi unor interogatorii înjositoare până când cereau îndurare, plângând. În acest timp, mii de oameni scandau din tribune: „Moarte! Moarte!”. În plus, New York Times relatează că trupurile neînsufleţite ale unor studenţi spânzuraţi într-o piaţă centrală din Tripoli au fost lăsate să atârne timp de o săptămână. În acest fel, trecătorii au putut observa mai mult spectacolul macabru. Execuţiile publice au continuat până în anii ’90, însă „reprezentaţia” cea mai consistentă a avut loc în spatele unor ziduri, departe de camere de luat vederi.
În 1996, regimul Gaddafi a masacrat într-o singură zi 1.200 de prizonieri politici în închisoarea Abu Salim, din Tripoli. „Aşa a rezistat Gaddafi la putere mai bine de 40 de ani. Prin asumarea unei singure ideologii şi prin folosirea violenţei într-un mod atât de teatral”, a declarat scriitorul libian Hisham Matar.
