Universitatea Bucureşti îi va conferi, astăzi, preşedintelui Comisiei Europene Jose Manuel Barroso titlul de doctor honoris causa. Este vorba, prin urmare, de recunoaşterea unor merite ale domnului Barroso care mie, unul, îmi scapă – în opinia mea, eforturile domniei sale sunt, în esenţă, similare cu cele ale unui administrator de bloc, doar că Barroso a avut norocul să-şi poată depăşi condiţia, respectiv să nimerească în final într-un bloc mai elegant, din „zona bună”, şi nu într-unul de la periferia oraşului.
În rest dispune de toate particularităţile tipice acestei tagme: este pătruns de propria-i importanţă, imperativ cu cei pe care-i percepe drept obstacole, dispus să facă din ţânţar armăsar când este vorba de chestiuni mărunte, dar atent să ignore orice problemă cu adevărat majoră. Întreaga Uniune Europeană, compusă astăzi din 27 de state membre, seamănă de fapt cu un bloc ceauşist de acum 30 de ani: Construcţia urmăreşte tot crearea „omului nou”, de data aceasta de tip Homo Europeanicus, mentenanţa şi modernizarea edificiului fiind însă, învariabil, neglijate de seria administratorilor care îşi văd liniştiţi de interesele lor nicidecum măreţe.
Domnul Barroso are, fireşte, timp de asemenea vizite – că doar cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele francez Nicolas Sarkozy îl scutesc de ceva timp de luarea deciziilor la vârful UE. Libertatea de acţiune pe care Barroso a acordat-o comisarului european pentru justiţie Viviane Reding, decisă la un moment dat să sancţioneze Parisul în problema expulzării romilor, i-a scăzut drastic credibilitatea în ochii lideror europeni alarmaţi de rezistenţa populaţiei europene faţă de multiculturalism – principiu de căpătâi al eurocraţilor. Preşedintele CE îşi va petrece, neîndoielnic, următorii patru ani de mandat adunând alte şi alte titluri de doctor şi pregătindu-se în rest pentru o pensie călduţă, asigurată – printre altele – şi de seria consultanţelor oferite unor ţări bogate în petrol precum Angola, cu care a ştiut să strângă relaţiile.
În 2004, membrii mai idealişti ai UE sperau că alegerea lui Barroso în actuala sa funcţie va constitui un catalizator pentru o reformare „pe bune” a unor cadidaţi la aderare de genul României. Dar fostul militant marxist a considerat că importanţa rolului său în cadrul procesului de aderare a unei ţări este relevată mai degrabă prin aprobarea unor sume enorme destinate finanţării unor megaproiecte, pentru ca apoi să tacă discret în momentul în care apar întrebări legate de soarta consistentelor ajutoare de preaderare dispărute aparent în neant, din moment ce România continuă să nu dispună de niciun proiect notabil de infrastructură. Cât priveşte starea justiţiei şi a luptei împotriva corupţiei în România – capitole la care ţara este constant şi aspru criticată în rapoartele Comisiei -, domnul Barroso nu prea s-a obosit cu intervenţii în vederea susţinerii reformelor juridice iniţiate de Monica Macovei în perioada 2005-2007, nici măcar în sprijinul multdiscutatei ANI, deşi oficial Comisia se aştepta ca tocmai această instituţie să monitorizeze elitele româneşti cu dare de mână.
În 2009, când Bulgaria i-a solicitat preşedintelui CE trimiterea unui task-force la Sofia pentru a sprijini autorităţile la soluţionarea unei serii de probleme post-aderare, Barroso a refuzat cererea. Omul avea alte probleme, anume electorale, pe cap, fiind preocupat să câştige sprijinul liderilor de frunte ai UE pentru a-şi putea asigura cel de-al doilea mandat. Odată reales, au început şi rivalităţile dintre el, Herman Van Rompuy şi Catherine Ashton, aleşi la rândul lor în funcţii de prim rang în cadrul UE ca urmare Tratatului de la Lisabona – ratificat, de altfel, fără ca majoritatea europenilor să fi păşit la urne. Barroso şi-a mai adjudecat o victorie prin impunerea unui protejat mediocru de-al său, portughezul Joao Vale de Almeida, ca ambasador al UE la Washington – unde cel din urmă a şi proclamat că ar fi persoana desemnată să trateze, de-acum, cu autorităţile americane în numele Marii Britanii şi al Franţei toate chestiunile legate de politica externă a UE precum şi de securitatea europeană.
Nu mă miră defel că se mai găsesc români care să-l admire pe Barroso pentru stilul său birocratic, preferând să uite că laşitatea şi autosuficienţa domniei sale din perioada 2005-2007 au pironit România la periferia UE. Admiratorii săi din rândurile funcţionărimii române vor fi, probabil, în deplin acord cu o afirmaţie pe care preşedintele CE a catadicsit s-o facă de curând: „Deciziile instituţiilor celor mai democratice din lume se demonstrează adesea complet eronate” – Barroso dorind să sugereze astfel că UE ar fi cu atât mai eficientă, cu cât nu va ceda în faţa principiului democratic al răspunderii.
Sunt chiar curios să aflu ce merite i-a găsit rectoratul Universităţii Bucureşti domnului Barroso în afara faptului de a fi „cineva”. Onorabilul gremiu pare a fi uitat că doar cu câţiva ani în urmă CE a decis în mod deliberat (ce-i drept, sub precedentul ei preşedinte) să nu prioritizeze în niciun fel¸ pe parcursul perioadei de preadere, sistemul educaţional din România, preferând să avanseze alte pretenţii – categoric costisitoare – cu privire la securizarea frontierelor, protecţia mediului etc. care au afectat, vrând-nevrând, şi bugetul oricum strâmtorat al educaţiei.
Domnul Barroso va părăsi Bucureştiul fericit şi cu încă un titlu de doctor în buzunar. Fericite sunt, indubitabil, şi marile concerne occidentale – toate binecunoscute preşedintelui CE – care au profitat din plin de pe urma lamentabilului mod în care UE a ştiut să ghideze paşii spre aderare a celui de-al 27-lea membru al ei.
