În grosolănia vieţii noastre politice, ştirea că preşedintele Germaniei, Horst Köhler, a demisionat pentru o remarcă nefericită, care pe deasupra mai era şi bine intenţionată, a căzut ca o bizarerie greu de înţeles. Obişnuiţi cu un regim prezidenţial în care viaţa politică gravitează în jurul persoanei şefului statului, ne şi mirăm aflând că Germania are un preşedinte, de obicei invizibil, care nu deţine, de fapt, nici o putere şi nu exercită decât o autoritate morală. Autoritate pe care, iată, el a decis că nu o mai posedă în urma respectivei remarci care i-a ieşit fără voie.
Care remarcă ar putea să ni se pară doar o frază de bun-simţ, o simplă constatare a realităţii. Întors dintr-o vizită în Afganistan, unde a dorit să vadă care e moralul militarilor germani trimişi acolo, bravul om a spus că germanii, deveniţi în ultima jumătate de secol cel mai pacifist popor, au început treptat să se obişnuiască cu ideea că ţara lor nu se mai poate abţine de la a participa la misiuni militare de peste mări şi ţări, întrucât asemenea misiuni „ne protejează interesele, menţinând rutele comerciale şi evitând instabilitatea regională, care, dacă s-ar instala, ar avea un efect asupra comerţului şi slujbelor noastre, precum şi asupra veniturilor noastre”.
Köhler, un fost director al Fondului Monetar Internaţional, n-a făcut decât să le explice concetăţenilor săi în termeni foarte nemţeşti utilitatea misiunilor militare: intervenim acolo ca să ne apărăm în mod indirect buzunarele. Lucru pe care contribuabilii germani îl înţeleg imediat, însă, formulată cu atâta candoare, fraza a creat imediat scandal. Puţin contează că el nici nu se referea măcar la Afganistan, ci avea în minte navele militare germane din Oceanul Indian, care apără rutele comerciale de acolo de piraţii din Somalia, ceea ce într-adevăr protejează în mod indirect buzunarele multor germani. Nu, puţin contează toate astea, pentru că gafa se situează la nivelul transgresării unui tabu simbolic: Germania nu se poate mândri cu nimic militar, Germania nu poate formula în mod explicit o justificare a folosirii forţei. Pe deasupra, felul nefericit în care a fost formulată fraza a făcut-o să sune şi ca o justificare a colonialismului. La urma urmei, acum mai bine de un secol, când Anglia se instala – se credea atunci că definitiv – în India, Belgia ocupa o halcă uriaşă din Africa Centrală, iar Rusia ţarilor măcelărea musulmanii din Caucaz şi Asia Centrală, toate astea se făceau, aşa cum a formulat-o Köhler, pentru a „menţine rutele comerciale şi a evita instabilitatea regională, care, dacă s-ar instala, ar avea un efect asupra comerţului şi veniturilor”. Ba chiar, împingând puţin raţionamentul, rostirea prezidenţială s-ar putea rezuma sub forma: războiul e bun pentru comerţ… În mod clar nu un lucru de pus în gura preşedintelui Germaniei.
Conştient de responsabilitatea sa morală – că doar ăsta e rolul preşedintelui -, Horst Köhler a demisionat imediat. Nu i-a cerut nimeni să o facă şi lucrurile s-ar fi aranjat foarte repede dacă el ar fi recurs la obişnuitul procedeu al negării: nu a spus chiar aşa, afirmaţiile au fost scoase din context, de fapt se referea la acţiunile de poliţie din largul Somaliei, iar nu la Afganistan etc, etc. Köhler a înţeles că preşedintele trebuie să fie deasupra oricărei bănuieli şi că, dacă el este gardianul conştiinţei morale a naţiunii, atunci trebuie să dea un exemplu chiar şi în eroare. În mod limpede, nu e un om căruia i-ar ieşi vreodată din gură „ţigancă împuţită”, „armean competent” sau alte asemenea aprecieri. Dar, pe de altă parte, cu toată onoarea lui nemţească, Köhler nu a fost preşedintele unui popor cu atât de mult umor ca al nostru.
