Incep sa cred ca principala misiune a lui Vadim Tudor a constat, de fapt, in izolarea intelectualilor cu convingeri democratice, astfel ca rolul si ponderea acestora in cadrul procesului de transformare a tarii intr-o democratie cu adevarat reprezentativa sa fie cat se poate de limitate. Gabriel Liiceanu a fost, constant, una dintre tintele predilecte ale intoxicarilor "tribunului", editura Humanitas fiind un veritabil memorial al tenacitatii directorului ei. Dupa 2004, Liiceanu a sustinut demersurile presedintelui dedicate documentarii minutioase a crimelor comunismului si a condamnarii autorilor acestora. Convinsi de bunele intentii ale sefului de stat in privinta reformarii sistemului judiciar, domnia sa si alti intelectuali marcanti s-au raliat, in 2007, intru sustinerea unui presedinte suspendat de adversarii eforturilor de anihilare a influentei politicului asupra justitiei autohtone.
Crin Antonescu nu crede insa ca Gabriel Liiceanu ar fi actionat cu buna-credinta, enuntand ca-l percepe ca pe un "model fals" care a abdicat de la principiile sale. Presupun ca este vorba de un set de principii comune, initial particulare atat scriitorului, cat si celui care a debutat politic pe post de activist civic. Ce-i drept, cel din urma nu a pierdut prea mult timp in aceasta arena deseori frustranta, iar Partidul Aliantei Civice s-a dovedit a fi trambulina ideala pentru a se catapulta in Parlament, caruia i-a ramas fidel timp de 17 ani.
In perioada anilor ’90, un raspuns civic intens devenise un imperativ – date fiind pe de o parte metodele autoritariste ale lui Ion Iliescu, iar pe de alta, nevolnicia partidelor conventionale opuse FSN si succesorilor sai. Revolta civica de atunci seamana, din multe puncte de vedere, cu situatia actuala din Republica Moldova – situatie asupra careia fostul activist civic Antonescu a preferat sa nu se pronunte. A ramas cu privirea fixata pe malul autohton al Prutului, unde a zarit prompt intruchiparea indigena a lui Voronin – respectiv acelasi "cu voia dumneavoastra" Ion Iliescu. Dar … stupoare! Dupa ce l-a anatemizat pe Liiceanu, s-a grabit sa prezinte un portret empatic al liderului neocomunist: "Comparandu-l acum cu alti politicieni, pot sa inteleg conditionarile sub care a stat". Aceasta este, neindoielnic, o fascinanta si totodata noua interpretare a evenimentelor istorice legate inexorabil de numele lui Iliescu – evenimente de care se fac responsabile, care va sa zica, vremurile si "conditionarile" ei. Daca Antonescu ajunge urmatorul locatar al Cotroceniului si il primeste pe Voronin in cine stie ce noua calitate, presupun ca cei doi n-ar avea nici o problema in a identifica si blama un sir interminabil de "conditionari" inregistrate de-a lungul istoriei recente a tarilor lor, trecand cu vederea autorii tragediilor – fie ca este vorba de Romania anului 1990, fie de Moldova zilelor noastre.
Personajul Antonescu este, fireste, mai cultivat decat Vadim. S-au dus de mult zilele retoricii inflamatorii, utile mobilizarii elementelor celor mai hade ale societatii, asmutite asupra segmentului care solicita schimbari veritabile, nu sintetice. In prezent, liberalul pare sa agreeze mentinerea populatiei intr-o stare de sedatie – in special segmentul "bine educat" al societatii. Daca ii va aplica la randul sau niscaiva doze zdravene de cloroform, segmentul in cauza are toate sansele sa se trezeasca privat, intr-un final, de orice fel de sentiment de preeminenta fata de lumpenul raliat, odinioara, in jurul lui Vadim. Antonescu intruchipeaza perfect lipsa de angajament particulara noilor politici. In Parlament, a dus o viata preponderent indolenta, precum remarca saptamanile trecute chiar fostul sau sef de partid, Popescu Tariceanu. Exaltarea cu care unii s-au grabit sa prezinte un politician pana una-alta de "categorie usoara" drept potential om al Providentei demonstreaza, din nefericire, doar nivelul de subtilitate manipulatorie la care s-a ajuns – net superior celui specific erei Vadim. Pentru a triumfa, alchimistilor de imagine le ajunge un numar relativ scazut de sustinatori ai candidatului proaspat remodelat in laboratoarele politice in contextul unui absenteism masiv la urne.
Quod erat demonstrandum: in politica romaneasca pozitiile inca nu se castiga prin merit si/sau in baza unor activitati asidue si indelungate. Cinicii vor riposta probabil: "Ei si? La fel se intampla si in viata de zi cu zi, unde destui s-au imbogatit peste noapte, asudand tot sub limba…". Fitecum, legaturile lui Antonescu cu variile cercuri de influenta sunt, indubitabil, bune – ba face schimb de complimente cu Iliescu, ba il sprijina deschis pe Patriciu, eventual poate conta chiar si pe sustinerea discreta a Casei Regale, dupa ce proaspat anuntata candidatura a principelui Duda se va fi fanat. Antonescu este un soi de "politician de carton", decis sa calce pe urmele numerosilor "milionari de carton". Impacienta sa fata de framantarile unor intelectuali ca Liiceanu – care insista cu obstinatie asupra unei forme de democratie veritabila – vine in completarea dispretului destulor magnati fata de legi, valabile doar pentru oamenii de rand, dar nicidecum pentru ei.
Ca atare, ajung sa cred ca personaje precum Vadim au invadat, in trecut, scena politica romaneasca doar pentru a putea determina apoi clasa de mijloc – franta, umilita si spalata pe creier – sa voteze, recunoscatoare, candidati de genul lui Antonescu. La finele acestui an vom sti daca Vadim si-a indeplinit sacerdotiul sau nu.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
