Echipa de elită SEAL 6 a marinei militare americane a fost ţinută secret mult timp, încât chiar şi acum, după uciderea lui Osama bin Laden, nu se cunosc prea multe detalii despre ea.
Totuşi, un fost membru al echipei SEAL 6, Howard E. Wasdin, şi-a descris experienţa în forţele speciale, în cartea „SEAL Team Six: Memoirs of an Elite Navy Seal Sniper” (Echipa SEAL 6: Amintirile unui ţintaş de elită), împreună cu Stephen Templin, citată de revista Vanity Fair.
„(…) Hell Week (săptămâna infernală) a început într-o noapte de duminică, cu ceea ce se numeşte „evadarea”. Gloanţele mitralierelor M-60 zburau prin aer. Noi ne târam în afara barăcilor în timp ce instructorul urla: „Mişcă! Mişcă!Mişcă!”.
Am ajuns într-o zonă asfaltată, de măsura unei parcări mici, unde au explodat mai multe simulatoare de artilerie. M-60 continuau să tragă. O maşină a făcut ceaţă, apoi am fost stropiţi cu furtunuri cu apă. Mirosul de cordită (un explozibil folosit la construirea bombelor) îmbâcsea aerul. Deodată, am auzit melodia celor de AC/DC, „Highway to Hell”. Se citea groaza pe feţele multora dintre noi. Aveam ochii bulbucaţi, de ziceai că sunt ouă prăjite. După numai câteva clipe, a început să sune clopoţelul- oamenii renunţau.
Nu se poate să fie pe bune, mi-am spus în gând. Da, aşa e, instructorii ne urmăresc cu mitralierele, dar măcar nu mi-a tras nimeni una până acum şi nici nu m-a bătut cu vreo curea. Nu puteam să înţeleg de ce oamenii renunţau.
A urmat întâlnirea la debarcader, unde marina îşi ţine bărcuţele. Ne-am dat jos bocancii şi ne-am îndesat curelele şi ciorapii în ei. Aveam degetele aşa de amorţite, că abia am reuşit să mă descalţ. Cu uniformele noastre verzui, am sărit în apa golfului fără veste de salvare, pantofi sau şosete. Am luat poziţia omului mort care pluteşte şi mi-am scos capul din apă, din când în când, să iau o gură de aer, iar, când am simţit că mă scufund, am dat de câteva ori din mâini. Apoi, mi-am scos pantalonii.
După ce am reuşit să fac o manevră să nu mă înec, am conştientizat cât de rece era apa. Câţiva din colegi au înotat înapoi, spre debarcader. Am încercat să-i oprim, dar se săturaseră. Au sunat din clopoţel.
„Dacă vreunul din voi mai sună din clopoţel, şi ceilalţi puteţi ieşi din apă. Vă aşteaptă o ambulanţă plină cu pături moi şi un termos cu cafea”, a spus instructorul Stoneclam. După încă un ţârâit, l-am auzit chemându-ne înapoi pe uscat.
Acolo, instructorul ne-a spus să ne dezbrăcăm până la chiloţi sau, şi mai bine, în pielea goală şi să ne întindem pe puntea debarcaderului.
Am făcut întocmai. Instructorii pregătiseră debarcaderul, udându-l bine. Şi Mama Natură a contribuit, cu vântul rece care ne sufla. Mă simţeam de parcă mă întinsesem pe un bloc de gheaţă. Apoi, instructorii ne-au stropit cu apă rece. Muşchii noştri s-au contractat imediat. Spasmurile erau incontrolabile.
Ne zbăteam pe podeaua debarcaderului de parcă eram peşti pe uscat. Instructorii ne-au indus primul stadiu de hipotermie. Aş fi făcut orice să mă încălzesc. Unul dintre colegii mei, Mike, mi-a zis că trebuie să facă pipi.
I-am zis: „Bine, omule, fă aici.” Şi el a urinat pe mâna mea.
„Mersi, prietene”, i-am zis. Simţeam ceva călduţ. Cei mai mulţi oameni cred că e scârbos, însă e clar că nu le-a fost vreodată frig cu adevărat.
Miercuri noaptea a fost prima dată când m-am gândit serios să renunţ.
A trebuit să vâslim până la pilonii din golful San Diego, să ne răsturnăm bărcile, apoi să le întoarcem şi să revenim la debarcader. Am făcut asta de vreo trei ori. Toţi aveam hipotermie în stadiul doi. În stadiul trei, nu mai tremuram şi începuserăm să delirăm. Nu există un alt stadiu-numai moartea. Instructorii calculaseră temperatura apei şi a aerului astfel încât să nu murim.
Era coadă la clopoţel. Instructorii deschideau uşile ambulanţelor. Într-una, l-am văzut pe unul din colegii mei, acoperit cu o pătură şi sorbind cafea fierbinte. Instructorul Stoneclam îmi spune: „Vino-ncoace, Wasdin. Eşti căsătorit, nu-i aşa?”
„Da, instructor Stoneclam.” Muşchii mei erau prea extenuaţi ca să mă mişc, dar tremuram oricum.
„N-ai nevoie de asta.” M-a condus până în spatele ambulanţelor, ca să simt căldura dinăuntru. „Ia o ceaşcă de ciocolată caldă.”
Am ţinut-o în mână. Era caldă.
„Du-te şi sună din clopoţelul ăla nenorocit. O să te las să bei ciocolată. Te bag în ambulanţă. Te învelesc cu o pătură moale. Nu va mai trebui să suporţi nimic din toate astea. „
M-am uitat la clopoţel. Tot ce trebuia să fac era să sun din el de trei ori. M-am gândit la ambulanţele încălzite, cu pături şi ciocolată caldă. Apoi mi-a picat fisa. „Stai aşa!” Nu gândeam clar. Asta înseamnă să renunţ. „Nu, instructor Stoneclam.”
I-am dat înapoi ceaşca. „Întoarce-te la grupa ta.”
Să-i pun în mâna ceaşca de ciocolată a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut în toată viaţa mea.
Mike şi cu mine aveam un echipaj de şase oameni, înainte ca ceilalţi patru să renunţe. Acum, rămăsesem doar noi amândoi, încercând să tragem barca înapoi către debarcader, cu instructorii urlând că ne mişcăm prea încet.
Ne-am luat de ceilalţi colegi, care ne abandonaseră. De-asta antrenamentul era atât de brutal. Ca să vedem cine ne asigură spatele când se dezlănţuie iadul.
După miercuri noaptea, n-a mai renunţat nimeni.
Vineri dimineaţa, ne-au dus în zona de surf. Stăteam în faţa oceanului, cu mâinile legate, încercând să rămânem uniţi. Instructorul ne vorbea în spate:
„Sunteţi cea mai slabă grupă pe care am avut-o. Nu v-aţi sprijinit ofiţerii. Tocmai am primit permisiunea să prelungesc Hell Week cu o zi.”
M-am uitat la partenerul meu de înot. Părea să gândească ce gândeam şi eu: „La naiba, încă o zi!”
„Întoarceţi-vă şi uitaţi-vă la mine când vă vorbesc!”, a urlat instructorul Stoneclam.
Ca un pluton de zombi, ne-am întors cu faţa spre el. Lângă noi, era ofiţerul care ne conducea, căpitanul Larry Bailey. El condusese primele două echipe SEAL în Vietnam.
„Felicitări. Declar închisă Hell Week.”
Unii dintre noi au început să ţopăie de fericire- eu eram prea rănit ca să pot face asta.
(…) N-aş vrea să mor de foame într-o cuşcă sau să mi se taie capul într-un filmuleţ care să circule pe Internet, în întreaga lume. Eu cred că, dacă duşmanul meu vrea să mă omoare, trebuie să mă omoare când are ocazia. Îi dispreţuim pe cei care vor să ne domine: ofiţerii din SEAL sunt stăpânii propriului destin. Lumea noastră se bazează pe meritocraţie şi suntem liberi să plecăm oricând. Misiunile noastre sunt voluntare, nu-mi amintesc să fi fost vreodată o misiune în care să fiu forţat să merg.
Codul nostru nescris este: „Mai bine să arzi, decât să te sustragi- iar cu ultimul nostru suflu vom lua cu noi cât mai mulţi duşmani. „
