Au trecut sapte ani de la "Ocean’s Eleven", timp in care multe s-au schimbat in vietile protagonistilor. Producatorul filmului spune ca unii actori din echipa s-au adunat la casa lor, au copii, obligatii, nu mai e asa usor sa-i strangi pentru un "sequel". Adevarul e ca filmarile au sunat pana acum a cantonament sau a excursie cu clasa a V-a. George Clooney e bun prieten cu Brad Pitt (si cu sobrul Steven Soderbergh), iar in timpul filmarilor la prima parte, "Ocean’s Eleven", cei doi se distrau impreuna cu Julia Roberts lipindu-si unii altora celofan pe veceu. Voia buna din timpul filmarilor se simte in prima si in a doua parte a seriei, dar "Ocean’s Thirteen" e deja din alta paradigma. Steven Soderbergh s-a gandit la partea a treia a aventurilor lui Danny Ocean si ale bandei sale de spargatori de elita ai bancilor inca de pe cand lucra la "Ocean’s Twelve". Pentru ca era nevoie de un sambure dramaturgic, ceva care sa jus-tifice dantelaria de trucuri si inventii, acesta a fost relativ simplu de gasit. Nu faptul ca un cazino trebuie ruinat din seara inaugurarii e important, ci ceea ce fac "practic" membrii bandei, arabescurile care au facut deliciul publicului in partile precedente. Insa mai e ceva. Intervine un sentiment "general uman", prietenia membrilor trupei pentru Reuben Tishkoff (interpretat de Elliott Gould), care e bagat in spital de proprietarul casinoului Bank, verosul miliardar Willy Bank (Al Pacino la debut in serie, decolorat la par si bronzat ca Valentino). Miezul emotional revine, am observat, si in partea a treia a lui "Spiderman", sub forma conflictului interior al eroului confruntat cu vanitatea propriei puteri. Nu neg ca ar fi la mijloc o oarecare saracie de idei, dar e posibil ca, inconstient, scenaristii si producatorii unei serii sa caute in propria materie a seriei samburii, in proiect, ai propriei distrugeri. Ce ar putea-o roade din interior – si nu ma refer doar la povestea in sine, ci si la tabloul mai larg al impactului seriei asupra pietei, publicului ori inconstientului colectiv. A devenit deci o regula ca, puse in fata spectrului disparitiei, partile terte ale unei serii sa se imblanzeasca si sa se spiritualizeze. Dar nu asta e problema cu "Ocean’s Thirteen". Ce m-a deranjat e ca aduce tot mai mult cu o revista glossy umblatoare. Personajele nu mai sunt personaje, ci efigii, idoli cu piele de velina si haine de firma. Ele nu mai reactioneaza decat conform tiparului in care au crescut de doua parti incoace. Nu fac pasi pe lateral, nu improvizeaza, se poarta asa cum au fost proiectate. Sa zicem ca n-am dreptate si ca eroii au evoluat inca de la inceput inlauntrul hainelor lor. Dar in prima parte cel putin (care mie mi se pare cea mai buna) am avut impresia ca Steven Soderbergh se joaca inteligent si ca face un exercitiu din a cala organizarea la secunda si la milimetru a spargerii unei banci pe regia de film, care inseamna si ea organizare la milimetru si la secunda. Desi "comercial" (am pus ghilimele pentru ca in cazul lui Soderbergh mi-e greu sa spun ca face filme comerciale), "Ocean’s Eleven" era de o rara eleganta si de o precizie chirurgicala.
Zero zahar, zero gust
Am vazut "Ocean’s Thirteen" la Cannes, unde a fost prezentat in Selectia Oficiala, dar, fireste, in afara competitiei. Era sala plina, si nu s-a prea iesit, insa n-am auzit comentarii elogioase. Ca fan al seriei, am asteptat ziua proiectiei cu nerabdare si m-am foit in scaun, inainte de a incepe filmul, de parca nationala de fotbal juca un meci capital. M-am dezumflat in trepte. Prima oara, pentru ca nu reuseam sa procesez repede informatia (pe urma, cand am vazut-o aplicata, am inteles-o). Apoi, pentru ca filmul in ansamblu nu era ce asteptam. Seria a devenit ca o apa plata cu lamaie. Te racoreste fara sa-ti produca delicii.
"Ocean’s Thirteen" – regia Steven Soderbergh, cu: George Clooney, Brad Pitt, Matt Damon, Bernie Mac, Al Pacino, Andy Garcia,
Ellen Barkin.
