Pe masura ce se aduna informatiile despre conflictul din Georgia, devine din ce in ce mai limpede ca acest razboi a fost unul provocat si planuit cu grija la Moscova. Presedintelui georgian, Mihail Saakasvili, i se poate reprosa cel mult ca, atacand Osetia de Sud, a cazut in capcana intinsa cu abilitate de rusi, dar acest amanunt nu mai are nici o relevanta in comparatie cu agresiunea rusa, care modifica radical regulile jocului geostrategic.
In primul rand, presupozitia asumata de Statele Unite si de statele vest-europene pana acum ca Rusia ar fi renuntat la politica sferelor de influenta o data cu prabusirea Uniunii Sovietice trebuie abandonata. Unul din scopurile agresiunii rusesti in Georgia a fost tocmai acela de a afirma hegemonia Rusiei asupra Caucazului de Sud si de a impiedica aderarea Georgiei la NATO. Prin invazia Georgiei si intentia de a modifica granitele acestei tari prin forta, Rusia dovedeste ca este o putere revizionista.
De aici rezulta ca Moscova nu mai poate fi prezumata ca un actor responsabil pe scena internationala. Evident, ea ramane un actor rational in masura in care isi fixeaza limpede scopurile, isi evalueaza optiunile si cantareste atent consecintele deciziilor pe care le ia, dar caracterul "rational" nu spune nimic despre responsabilitatea pe care acest stat este dispus sa si-o asume in actualul sistem international. Prin invazia planificata a Georgiei independente si suverane, prin distrugerea deliberata a infrastructurii acestei tari, Rusia revine de fapt la o politica a relatiilor de forta in raport cu ceea numeste "vecinatatea sa apropiata". Prin urmare, nici unul din statele situate in "vecinatatea apropiata" a Rusiei care doreste sa duca o politica nationala de apropiere de Occident nu se mai poate considera de acum inainte in siguranta, fie ca vorbim de Ucraina, de Azerbaidjan, de Moldova sau chiar de tarile baltice.
Prin adoptarea unei pozitii de forta in raport cu "vecinatatea apropiata", Moscova adopta o pozitie de forta si in raporturile sale cu NATO si Uniunea Europeana si se intoarce in mod deliberat la logica razboiului rece. Intr-o astfel de logica, tancurile sovietice puteau invada in deplina impunitate Ungaria sau Cehoslovacia pentru ca in timpul razboiului rece era mai important echilibrul nuclear intre cele doua blocuri decat suveranitatea unei natiuni anume. Intr-o asemenea logica, Rusia ar putea sa isi afirme din nou nestingherita hegemonia asupra unei parti a Europei. Numai ca de aceasta data pericolul este mai mare decat aparitia unei noi Cortine de Fier. Occidentul insusi isi pune in joc acum propria existenta.
Pentru a preveni intoarcerea la razboiul rece, ministrii de Externe ai NATO, reuniti astazi de urgenta la Bruxelles, ar trebui sa decida suspendarea Consiliului NATO-Rusia, o structura devenita inutila dupa iesirea Rusiei din Tratatul privind Fortele Conventionale in Europa si invazia Georgiei. Este limpede ca acest mecanism de dialog nu functioneaza. NATO trebuie sa anunte acordarea Planului de Actiune pentru Aderare (MAP) Ucrainei si Georgiei chiar daca acest lucru inseamna relaxarea criteriilor de aderare. Daca aliatii vor insista asupra satisfacerii riguroase a acestor criterii, s-ar putea ca in curand sa nu mai aiba pe cine sa primeasca in Alianta. Agresiunea impotriva Georgiei demonstreaza ca polonezii au avut dreptate cand au cerut garantii de securitate suplimentare din partea SUA. Acelasi lucru ar trebui oferit si altor state aflate in prima linie, cum sunt statele baltice. O intarire a prezentei NATO la Marea Neagra este, de asemenea, de dorit, chiar daca asta ar insemna, intr-o prima faza, stabilirea unor baze americane permanente in Romania si Bulgaria.
In sfarsit, este vital ca Occidentul sa dea dovada acum de unitate. Exista deja state europene pentru care a recunoaste Rusiei statut de putere dominanta in Europa este mai digerabil decat a merge alaturi de Statele Unite si de Polonia. Daca divergentele dintre aliati se vor dovedi din nou ireconciliabile, atunci nu vom consemna numai inceputul sfarsitului Aliantei Atlantice, ci sfarsitul "Occidentului" inteles ca o comunitate de democratii liberale, caracterizate prin stat de drept, economie de piata si respect fata de drepturile omului. Ar insemna si sfarsitul marii utopii postmoderne europene a "soft power", a puterii blande exercitate de UE prin negocieri intre birocrati si stimuli economici. Ar insemna nu intoarcerea la razboiul rece, ci la Europa relatiilor de putere a secolului XIX, in care aproape orice neintelegere se rezolva numai temporar si aproape numai prin razboi.
