Baletul justiţiei române tinde în ultima săptămână să atingă un apogeu istoric. După ce ani de zile s-a învârtit în jurul cozii, refuzând să ia act de infracţionalitatea flagrantă a unor vârfuri politice, administrative sau economice, după ce, mai apoi, a smuls din lac câte un peştişor auriu de mult vânat pentru a-l strecura într-un borcan cu apă de la robinet şi a-l pune deoparte, într-un acvariu ferit de priviri, acum justiţia dă lovitură după lovitură.
Târârea prin tribunale a „naşilor” C.F.R., după acţiuni ample împotriva blatiştilor din trenurile cu navetişti, a fost urmată la scurtă vreme de deconspirarea mafiei bancherilor. Parfumul special al cazului vine dinspre faptul că surprinşii în plină delincvenţă s-au dovedit a fi unii oameni de vârf din reţeaua bancară, alături de complici salariaţi ai statului. Nu mai vorbim, altfel spus, de briganzi marginali, ci de oameni crescuţi la sânul sistemului bancar, inşi pe care sistemul se reazemă. La fel, complicităţile din interiorul aparatului economic şi administrativ dezvăluie că statul, prin asemenea angajaţi, a fost – şi este? – parte a delincvenţei.
Când cei care ignoră sau dispreţuiesc regulile sunt chiar cei puşi să le păzească… ce se mai poate spune? Nu a prea mai rămas nimic de spus în vechea logică a lucrurilor, evidentă pentru toată lumea. Te întrebi, cel mult, cine a fost mai influent vreme de douăzeci şi doi de ani în România: Ion Iliescu sau Mugur Isărescu? Probabil amândoi, cu rezultate, de-acum, evidente. Printre ele, şi înfrăţirea dintre banditismul bancar şi nelegiuirile unor oameni din interiorul statului.
Cu câţiva ani în urmă propuneam, în faţa evidenţei acestui brigandaj complex din ţară, autodeclararea României ca stat mafiot. Duceam, desigur, sarcasmul un pic cam departe, excedat de faptul că, totuşi, locul unde trăim, brăzdat de atâtea nereguli, era, sub alt aspect, împânzit de poliţii secrete. Oare ce făceau ele, în loc să slujească interesul public şi să eficientizeze acest tip de slujire?
Astăzi, n-aş mai repeta acelaşi lucru. Lumea organelor de control interne şi externe s-a pus, pare-se, pe treabă. De ieri până azi a mai ieşit la iveală un fapt: ultimii miniştri ai Sănătăţii – fief al UDMR, Sănătatea, în anii crizei – au fost puşi sub acuzare pentru management defectuos. Se pare că s-au pierdut sume importante, rămase necolectate din pricina nepromulgării cuvenitei ordonanţe de urgenţă sau a unui ordin intern menit să conducă la încasări prin intermediul Casei de Sănătate etc. Interesant că nimeni nu s-a sesizat atunci când statul a încasat taxe dovedite ulterior ca fiind necuvenite (precum în chestiunea „Rabla”, unde cetăţenii constituiţi în parte care a acţionat în instanţă statul au obţinut verdicte defavorabile statului). Acum însă, dintr-o dată, cauza devine importantă, pentru că statul este cel prejudiciat. Or, mă întreb eu, dacă statul este al cetăţenilor, de ce atunci când cetăţenii pierd masiv organele statului se dovedesc indolente la reacţionat?
Nu mi-e clar nici dacă acţiunea împotriva foştilor miniştri ai Sănătăţii nu este doar o altă răfuială a diverselor branşe ale statului, căci cel care a pornit la cruciadă a fost, se spune, corpul de control al premierului. Asta ca să nu spun că mai e posibilă o interpretare: premierul USL ar putea fi privit ca unul care asmute dulăii împotriva UDMR, prea ataşat în trecutul apropiat de adversarul USL, PDL.
Dar faptele sunt fapte: statul a fost prejudiciat de sume importante, cineva trebuie să plătească. Este greu doar să te menţii, într-un spirit de rigoare pozitivistă, la simplele fapte, după bombardamentele politice ale verii 2012. Serios mi se pare numai efectul de nesiguranţă, de incertitudine pe care, cum arătam, o acţiune demarată de justiţie îl poate avea asupra imaginarului cetăţenesc surescitat. Cine, când şi în ce limite apără ideea de dreptate în România de azi? Când este un abuz şi când este exercitare legitimă a guvernării în situaţia de statu-quo în care referendumul ne-a adus sau ne-a menţinut?
Vorbind despre acţiunea deschisă împotriva mafiei băncilor, ministrul Daniel Chiţoiu a spus: „Salut instituţiile statului că au luat această decizie şi, de asemenea, le încurajez să rezolve asemenea cazuri cu celeritate, ca să fie un exemplu şi pentru ceilalţi care, poate, lucrează în sistem şi nu îşi văd de treabă”. El s-a declarat, totodată, „adeptul măsurilor radicale”, ca „să putem curma toate aceste proceduri”. Sună bine declaraţia, deşi, dacă eram eu în locul domniei sale, în locul radicalismului aş fi recomandat o justiţie corectă, imparţială (ştiut fiind că a fi radical înseamnă să fii excesiv).
În acest moment, în România, dulăii justiţiari au scăpat din lesă: unii pentru că Europa a atras clar atenţia că aşa nu se mai poate; alţii fiindcă, poate, e un prilej bun să mai acumuleze puncte înaintea noilor alegeri; iar alţii pentru că, stând paralizaţi, cu mâinile în sân, s-ar autodezvălui, chiar şi fără temei, ca nişte complici prin pasivitate ai infracţionalităţii.
Să vedem ce se iţeşte, până la urmă, din spatele spectacolului mediatic al inflamării justiţiare actuale. Să nu fie un foc de paie, precum în cazul vameşilor…
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj
