Charlotte Bacon (46) este o scriitoare americană, care, în 2007, a plecat în Bali, Indonezia, să pună bazele unei şcoli. A absolvit Harvardul şi are un masterat în arte, la Columbia University.
Bacon a scris patru romane ( „Lost Geography”, „There is Room for You”, „Split Estate” şi „The Twisted Thread”), iar volumul ei de povestiri- „A Private State: Stories”- a primit premiul PEN/ Hemingway Award for First Fiction, în 1997.
Mai jos, puteţi citi o parte din experienţa scriitoarei din Bali, cuprinsă în cartea „The Twisted Thread”, publicată în iunie, anul acesta, şi preluată de publicaţia The New York Times.
„Ce neobişnuit era totul. Am plecat din New York în Bali cu cei doi copii ai noştri. Am pus bazele unei şcoli aici. Am locuit într-o casă din bambus, pe marginea unei stânci. De ce oare am crezut atunci că este o idee aşa de bună?
A fost vina mea. Într-o noapte, m-am trezit şi l-am întrebat pe soţul meu: „Ar trebui să o facem. Când o să fim bătrâni, o să spunem: ‘Îţi aminteşti vremurile alea în Bali?’
Asemenea decizii n-ar trebui niciodată luate la 3 dimineaţa, dar mi-am ascultat instinctul şi ne-am dus acolo. Iată-mă ţinându-mi în mână lanterna, ca să merg la baie, alungând călugăriţele de pe pătură, când mă vâram înapoi în pat.
(Mutarea) a fost ca o fantezie care mă atrăgea. Să-mi cultiv salata în stratul de sol vulcanic. Să creez o comunitate de profesori şi elevi. Copiii mei să înveţe o altă limbă şi să guste dintr-o cultură vibrantă. Să angajez pe cineva să-mi dea o mână de ajutor cu cei mici, să pot scrie mai mult.
Îmi permiteam să angajez oameni cu bani puţini, ca să nu stau toată ziua cu mătura în mână. Ne petreceam cea mai mare parte a timpului în casa din bambus, care se sprijinea pe trei cocotieri. Probabil că va rămâne cel mai frumos loc pe care o să-l numesc vreodată „acasă”. De pe verandă, vedeam în fiecare zi, la răsărit, trei vulcani şi fluturi care pluteau în voia vântului. Toţi cei care ne călcau pragul casei erau umiţi: stăteau şi priveau. Nu şi sătenii, care ne spuneau mereu că suntem nebuni să locuim acolo.
Şi aveau dreptate. Nu numai din cauza penelor de curent şi de apă. Mai erau şi sunetele omniprezente al templelor, scuterelor şi colegilor care ni s-au alăturat şi care trăiau în case ca ale noastre, atât de aproape de noi, încât auzeam toate discuţiile, telefoanele sau chiar accesele de tuse.
Pasărea noastră învăţase să imite strănutul uman şi toată ziua ni se părea că avem lângă noi pe cineva alergic. Mai erau şi şopârlele, furnicile, găinile, viperele, scorpionii, câinii şi foarte-des-întâlniţii şobolani, care îşi făcuseră culcuşuri în podeaua casei noastre”, scrie Charlotte Bacon.
„Tidak apa apa”
„Toţi cei care ajung pe Insula Zeilor se aşteaptă să fie uimiţi de oamenii pacifişti şi de filosofia lor de viaţă. Se trezesc brusc la realitate când îşi dau seama că insula este urbanizată, are plaje murdare, pline cu pungi de plastic, motoare şi ţânţari care transmit febra Dengue. „Mănâncă, roagă-te, iubeşte” este o noţiune atractivă, însă „mănâncă, roagă-te, pleacă” s-ar putea să sune mai bine pentru turişti.
Cel mai mult îmi lipsesc băştinaşii, experţi în trăitul graţios, în ciuda tuturor greutăţilor. Am văzut asta în dimineţile în care femeile tinere, care veneau să ne deretice prin casă, se aşezau pe saltele şi făceau ofrande- mici pacheţele parfumate- pe care le puneau peste tot prin casă şi chiar şi pe motocicleta soţului meu. Povesteau despre moartea fraţilor, iubiţilor, părinţilor. Divorţuri, sărăcie, boli, foamete- trăiau firesc cu aceste lucruri. Şi nici o zi nu era ca precedenta.
Uneori, nu aveam lumină câte o zi sau cădeau şopârlele de pe tavan direct în supă. Femeile îmi spuneau: „Tidak apa apa”, adică „nu ce ce”, în traducere mot-a-mot, însă, adaptată, expresia însemna „nu-ţi fă griji, rezolvăm”, îşi aminteşte scriitoarea americană.
Au construit o şcoală, au format copii, au mers la înmormântări şi au sărbătorit naşterea copilului bucătarului- îşi încheie Charlotte Bacon amintirile din Bali, pe care l-a părăsit în 2009.
