1.1 C
București
luni, 23 decembrie 2024
AcasăSpecialO salvare colectivă

O salvare colectivă

De ce este nevoie ca zeci de tineri să moară într-un club pentru a accepta un adevăr rostit de mii de ori în ultimii ani: corupția ucide?! De ce a fost nevoie ca șase bebeluși să moară în incendiul de la Maternitatea Giulești pentru a ne reaminti cât de important este ca într-o maternitate să existe o supraveghere permanentă, iar echipamentele medicale trebuie să funcționeze în condiții de siguranță maximă?!

De ce a fost nevoie să moară un copil, Ionuț, sfâșiat de câini, pentru a realiza că problema maidanezilor trebuie rezolvată urgent?! De ce a fost nevoie să se prăbușească un avion în Apuseni și doi oameni să moară, printre care și studenta Aurelia Ion, pentru a afla că avem un sistem defect de căutare și intervenție de urgență în cazul unui accident de avion?! De ce a fost nevoie să moară 18 oameni în explozia de la Mihăilești pentru a înțelege cât de periculoase sunt bombele pe roți care circulă nestingherite pe șosele?

De ce avem nevoie de mari și dureroase sacrificii umane pentru a ridica ochii din rutina zilnică și a schimba aberațiile care se petrec, în fiecare clipă, sub nasul nostru și care ne-ar fi putut omorî și pe noi?

Pentru că suntem cu toții, indivizi, comunități, instituții, stat, prinși într-un gigantic cerc vicios. Lejeritatea, nepăsarea și chiar iresponsabilitatea cu care am ajuns să trecem pe lângă marile capcane pe care ni le întinde, zilnic, viața în România vin dintr-o convingere sădită în adâncul nostru, în anii comunismului, că nu putem schimba nimic din ce depășește granițele familiilor și locuințelor noastre. Că suntem la mila destinului și a celor ce ne conduc.

Bagajul de fatalism cu care ne-a înzestrat istoria și care a început să ne devină cu adevărat fatal în comunism nu s-a diminuat aproape deloc din 1990 încoace. Chiar dacă scoatem din această ecuație câteva milioane de cetățeni care și-au luat viețile în propriile mâini, aici sau în străinătate, rămânem cu o imensă masă de români care și-au cedat dreptul de a decide ce fel de viață trăiesc unor lideri incapabili să creeze și să administreze un stat care să-i apere de ei înșiși. Incapabili să facă să renască în societate acel spirit viu care să hrănească speranța că, dacă un popor își pune în minte să ajungă undeva, nimic nu îi poate sta în cale.

Ce poate determina un om care ia în derâdere aproape orice regulă i se impune, inclusiv pe cele care îi pot salva viața, să se schimbe? Doar o matrice de instituții și legi care să-l oblige să se abțină de la a face lucruri care îi pot dăuna lui și celor din jur.

Nu o avem pentru că majoritatea a ales lideri după chipul și asemănarea a ceea ce este mai rău în ea, nu a ceea ce are mai bun. Iar liderii, croiți după tiparul celor mai joase așteptări, s-au comportat exact așa cum au vrut cei ce i-au ales. I-au lăsat în pace. Nu le-au impus să se schimbe, nu le-au impus să evolueze. Iar în schimb au primit acordul tacit de a-i exploata câinește. De a-i fura și de a-și bate joc de ei.

Iar ca să facă asta nu doar că nu au pus pe roate tipul de stat de care avem nevoie, care să ne apere inclusiv de noi înșine, de slăbiciunile noastre istorice sau dobândite, dar l-au stricat și mai tare pe cel moștenit de la comuniști. Pentru că doar așa puteau să fure cât își doreau. Doar așa puteau să se apere de momentele de furie, rare, e drept, ale celor ce începeau să realizeze ce afacere proastă au făcut.

Noi ne facem că ne pasă de ce fel de viață ar trebui să trăim, ei se fac că le pasă de ce viață ar trebui să trăim. Și noi, și ei, niște forme fără fond.

Da, avem o puzderie de legi care reglementează măsurile de siguranță a clădirilor sau modul în care trebuie desfășurată o afacere astfel încât să nu pună în pericol viețile omenești. Da, avem o puzderie de instituții însărcinate cu controlul respectării puzderiei de legi. Dar ce folos dacă legile se bat cap în cap, sau conțin obligații ridicole, sau sunt atât de încâlcite încât nici măcar cei ce trebuie să le aplice nu le pot desluși?!

Și ce folos că avem atâtea instituții de control dacă misiunea lor principală este, în realitate, să facă turul restaurantelor, barurilor, cluburilor, teraselor și să colecteze, zilnic, șpăgi de la patronii care și dacă nu încalcă cu absolut nimic legea tot vor fi agățați cu ceva? Am auzit în ultimii ani zeci de mărturii ale unor proprietari de astfel de afaceri care spun, la unison, că o dată la două-trei zile ei trebuie să dea câte o șpagă unui inspector venit în control.

Și ce folos că știm că avem legi confuze și inspectori corupți dacă aproape nici unul dintre cei striviți de acest sistem viciat până la os nici nu ar vrea să se gândească la ideea de a intra în politică pentru a schimba statu-quo-ul?

Da, avem nevoie să știm exact cum a fost posibil să se întâmple tragedia din clubul Colectiv. Să aflăm de ce nu era pregătit pentru evacuare în caz de urgență și cum a fost posibil să funcționeze deși nu avea aviz de la ISU.

Trebuie să aflăm dacă amenajarea spațiului închiriat de la fosta fabrică de încălțăminte Pionierul s-a făcut cu autorizație de construire sau nu. Dacă da, atunci cum au putut să o primească fără avizul ISU și cum li s-a permis să folosească materiale care nu erau rezistente la foc.

Dacă nu au avut autorizație de construire pentru transformarea halei în sală de spectacol, trebuie ca Primăria Sectorului 4 să ne spună pe ce bază i-a dat aprobare de funcționare. Și, mai ales, de ce controlul făcut cu zece zile înainte de incendiu nu a depistat că în Colectiv intrau în fiecare seară de weekend mult mai mulți oameni decât se specificase în declarația pe proprie răspundere dată de administratorul clubului.

Trebuie să știm dacă toate aceste semne de întrebare își au explicația în lipsă de profesionalism sau în corupție. Indiferent, însă, de variantă, este evident că Primăria Sectorului 4 al Bucureștiului poartă o vină imensă pentru tragedia de vineri. Și că demisia primarului Popescu Piedone se impune de urgență.

Și nu este singura persoană care trebuie să ia în calcul demisia. Dincolo de efortul admirabil al personalului medical și auxiliar care a intervenit după incendiu, apar din ce în ce mai multe relatări care vorbesc despre reacția lentă și ezitantă a serviciului 112. Cineva acolo nu a înțeles gravitatea evenimentului, în ciuda a zeci de apeluri disperate ale primilor supraviețuitori care au reușit să iasă. De aceea, mașinile și oamenii trimiși în primă instanță au fost complet depășiți. Așa s-a ajuns ca timpul real de răspuns, cel scurs până au ajuns un număr suficient de doctori, ambulanțe, polițiști, să fi fost mult mai mare decât s-a anunțat oficial.

Acest detaliu nu reprezintă o critică la adresa medicilor și voluntarilor, sau o diminuare a eforturilor extraordinare pe care le-au făcut și le fac de patru zile încoace, ci un semn de întrebare asupra capacității de coordonare a celor ce gestionează sistemul de intervenții de urgență.

După cum au observat mulți, întrebarea care plutește în aer este: ce s-ar întâmpla în cazul unui cutremur major? Suntem cu adevărat pregătiți pentru așa ceva? Iar tăcerea lui Gabriel Oprea și a lui Raed Arafat în fața numeroaselor mărturii de la fața locului, care vorbesc de întârzieri, de confuzie, de lipsă de coordonare, de pompieri care au sosit pe jos și fără butelii de oxigen, de faptul că nu s-a permis intervenția ambulanțelor private, de absența acelor spitale mobile care ar fi permis ca resuscitarea să nu se facă pe asfalt, nu sună bine deloc.

Cum nu sună bine nici explicațiile însăilate ale conducerii Spitalului de Urgență Floreasca despre „Unitatea modernă pentru arși“, care a fost inaugurată oficial în aprilie, dar care nu funcționează nici azi. După 15 ani de la începerea construcției și 4 milioane de euro cheltuite. Reacția ezitantă a medicilor când au fost întrebați de ce nu au fost tratate în această unitate victimele incendiului din Colectiv nu anunță nimic bun. S-ar putea să avem de-a face cu un nou episod de proastă administrare a unor investiții majore în aparatură medicală performantă.

Trebuie să știm toate acestea, trebuie să știm care este partea de vină a proprietarilor clubului, a organizatorilor concertului, a autorităților care nu și-au făcut treaba. În trecut și în noaptea tragediei. Așteptăm ca justiția să-și spună cuvântul, dar și ca primarii și miniștrii care au pe conștiință viețile unor tineri să-și dea demisia.

Până atunci, însă, nu uitați că zilnic mor sub ochii noștri copii nou-născuți, mame, șoferi, pietoni, bolnavi de cancer mamar și de col uterin, de inimă, de TBC, alcoolici. Chiar dacă aceste decese tăcute nu sunt la fel de impresionante precum un incendiu, ele nu sunt cu nimic mai puțin tragice. Toate adunate la un loc lasă, în fiecare an, zeci și sute de mii de familii îndoliate.

Cifrele sunt pur și simplu șocante. Suntem pe primul loc în Europa la decese cauzate de aceste boli și accidente rutiere. Unele, probabil, nu ar putea fi prevenite. Dar multe, cu siguranță, au la origine același tip de cauze ca și incendiul din clubul Colectiv. O combinație de corupție și bătaie de joc din partea autorităților, de atrofiere a capacității noastre empatice și de resemnare în fața nedreptății.

Din păcate, condamnările și demisiile nu vor fi niciodată suficiente pentru ca astfel de evenimente să nu se mai petreacă, sau ca rata mortalității să scadă. Nu sunt suficiente deoarece este nevoie ca relația dintre cetățeni și cei ce ne conduc să se schimbe profund. Iar pentru asta trebuie mult mai mult decât un marș al tăcerii și câteva comentarii indignate pe Facebook. E nevoie rapidă de o implicare profundă, constantă, în acțiuni civice și politice care să aducă la putere un alt tip de politician.

Doar o nouă garnitură de lideri poate schimba statul, instituțiile, într-o asemenea măsură încât să rupă cercul vicios de care scriam mai sus. Avem nevoie ca de aer de instituții oneste, puternice, profesioniste, interesate cu adevărat de binele comunității. Doar cu ajutorul lor se poate schimba societatea și se poate reda încrederea cetățenilor în stat. Doar așa putem scăpa de povara de fatalism și de nepăsare pe care o purtăm în spate de multă vreme.

Dan Cristian Turturica
Dan Cristian Turturica
Jurnalistul Dan Cristian Turturică conduce, de aproape opt ani, redacţia cotidianului “România liberă”. Înainte de a se alătura celui mai longeviv ziar din România, a condus redacţia săptămânalului “Prezent” şi a fost redactor-şef al cotidanului “Evenimentul Zilei” (2000-2004). În perioada 1995-1997 a fost corespondent special al cotidianului “Ziua” în SUA, timp în care urmat cursurile Universităţii din California, obţinând diploma de Master în Comunicarea de Masă. Experienţa de 20 de ani în presa scrisă (a debutat în 1990 la săptămânalul “Expres”) este completată de cea din audiovizual: a fost unul dintre producătorii şi prezentatorul emisiunii “Reporter Incognito”, difuzată între 2002 şi 2004 de postul “Prima TV”, şi a moderat talk-show-urile “Prim Plan” (TVR) şi “Arena Media” (Realitatea TV).
Cele mai citite

Coreea de Nord intensifică sprijinul militar pentru Rusia cu trupe suplimentare, artilerie și drone kamikaze

Coreea de Nord își crește sprijinul militar acordat Rusiei în conflictul din Ucraina, potrivit Statului Major al Armatei Sud-Coreene (JCS), citat de agenția Yonhap....

Donald Trump reducerea taxelor pentru Canalul Panama sau returnarea controlului către SUA

Președintele ales al SUA, Donald Trump, a solicitat statului Panama să reducă taxele aplicate pentru utilizarea Canalului Panama, invocând tarife „ridicole și extrem de...

Programul de guvernare al coaliției PSD-PNL-UDMR-minorități: Audit național, investiții record și reforme fiscale majore

Auditul de eficiență va sta la baza desființării sau comasării unor autorități și instituții Coaliția PSD-PNL-UDMR-minorități propune un program de guvernare ambițios, axat pe auditul...
Ultima oră
Pe aceeași temă