O să-mi lipsească Enescu. O să-mi lipsească această sărbătoare a muzicii care-i poartă numele şi care ne-a prilejuit în această toamnă multora dintre noi, bucureşteni, dar nu numai, momente deosebite. Unele s-au transformat chiar în prietenii.
Nemărturisite, ci doar trăite, simţite. Atmosfera de la Sala Palatului, spaţiul care a stârnit nemulţumirea şi chiar unele proteste din partea marilor invitaţi vizavi de acustica sa, a fost seară de seară una a marilor întâlniri. Între public şi solişti, dar şi între noi, spectatorii. Îmi va fi dor de doamna care mi-a spus emoţionată cât de frumos a fost „dialogul, o adevărată declaraţie de dragoste”, dintre Fanny Clamagirand, la vioară, şi Antoine Tamestit, la violă, din seara în care Franz Welser Most a dirijat Wiener Philharmoniker, de unii dintre spectatori pe care am învăţat să-i identific după parfumul folosit, dar şi de mulţi alţii pe care îi căutam din priviri seară de seară.
O să-mi lipsească impetuozitatea şi siguranţa lui Zubin Mehta, spectacolul oferit de Repin, cu a sa vioară Guarnieri del Gesu, fascinantul balet al degetelor realizat de Gergiev, dar şi virtuozitatea zglobie a mai tânărul său compatriot, pianistul Matsuev, cel care a încântat atât sala, cât şi Orchestra Santa Cecilia cu bisurile sale de vrăjitor. Voi purta mult timp în minte expresivitatea feţei temperamentalului Pappano, care dirija „vorbind”, dar şi delicateţea cu care pianista Helene Grimaud şi-a ales bisul, melodii inspirate din folclorul românesc.
Aşa cum nu voi putea uita mult timp trăirea amuzantă exprimată de pişicherul Daniele Gatti la pupitrul Orchestrei Naţionale a Franţei, ce ne-a oferit o minunată seară de încheiere a festivalului interpretând, cu acel „savoir vivre” tipic franţuzesc, perfect conştient de succesul alegerilor sale, „Ucenicul vrăjitor”, al lui Paul Dukas, sau „Les parfums de la nuit”, al lui Debussy, ca să nu mai vorbim de atât de cunoscutul Bolero al lui Ravel.
