Am citit în România liberă o replică la interviul meu din 30/31 august 2015 (O lege „anticomunistă“ ar interzice statuia lui Adrian Păunescu), semnată de domnul Matei Cazacu („Drept la replică. Neantul ca argument“, România liberă, 2 septembrie). Domnia sa susţine că l-aş fi confundat pe Alecu Ghica cu Vladimir Ghica (catolic, mort în detenţie, în 1954, beatificat în anul 2013), deşi scriu foarte clar că este vorba despre Alecu (Alexandru) Ghica, fostul şef al poliţiei legionare.
Mai spune că nu aş fi propus în cadrul Consiliului ştiinţific cercetarea crimelor de la frontieră, deşi el a fost prezent la singura şedință a Consiliului la care am participat şi care a avut loc pe data de 23 septembrie 2013, pe vremea când preşedintele executiv era domnul Andrei Muraru. Propunerea mea a fost trecută în procesul-verbal al şedinţei şi se află, probabil, undeva în arhiva institutului. Despre Alexandru Ghica am scris în februarie curent un scurt articol, publicat în: Halbjahresschrift – hjs-online, care stă la baza afirmaţiilor mele din interviul amintit. În acest articol, intitulat: „O grupare fundamentalist-ortodoxă a cerut pe data de 28 februarie 2015 canonizarea fostului şef al poliţiei legionare, Alexandru Ghica (Alecu Ghyka), descris drept unul dintre «sfinţii închisorilor»” am menţionat următoarele.
Campania de reabilitare a unor extremişti de dreapta încarceraţi, iniţiată de cercuri neofasciste din România, a atins un nou punct culminant. Pe data de 28 februarie 2015, o grupare fundamentalist-ortodoxă care administrează platforma electronică intitulată „Mărturisitorii” a cerut canonizarea fostului şef al poliţiei legionare teroriste, Alexandru Ghica (Alecu Ghyka), zugrăvit ca un „sfânt al închisorilor”.
Într-o prezentare apologetică a fostului şef de poliţie, din perioada statului naţional-legionar (1940-1941), Ghica (1903-1982) este descris drept „un adevărat Prinţ şi cavaler al omeniei româneşti” care după „24 de ani în închisori” a ieşit din detenţie, în 1964, „curat ca o lacrimă”. Ghica a participat în 1941 la aşa-numita „rebeliune legionară” şi este unul dintre vinovaţii pentru atrocităţile antievreieşti care au avut loc în timpul pogromului în cursul căruia extremişti de dreapta au ucis numeroşi evrei, unii dintre ei fiind agăţaţi în cârlige în abatorul de la Bucureşti.
În cursul detenţiei, Ghica a participat alături de alţi legionari încarceraţi la elaborarea unor proiecte de refacere a Legiunii şi a activităţilor care urmau să se desfăşoare în clandestinitate. În discuţiile pe această temă cu alţi lideri legionari închişi la Aiud (Nistor Chioreanu, Ilie Niculescu, Victor Biriş – care făceau parte din „comandamentul” ilegal gardist din penitenciar, „completat” în 1962 cu şeful propriu-zis al legionarilor din ţară, transferat la Aiud: Nicolae Pătraşcu, adjunctul comandantului exilat în Spania, Horia Sima) s-au întocmit proiecte strategice în vederea realizării unor epurări etnice într-o viitoare Românie legionară. În numele unui „naţionalism creştin”, Ghica, de exemplu, a pledat în 1961 pentru interzicerea totală a învăţământului în limbile minorităţilor naţionale (ACNSAS, I 233979, vol. 9, f. 55).
