Când criza europeană a început acum o jumătate de deceniu, economiştii keynesieni au prezis că austeritatea care este impusă Greciei şi altor ţări aflate în recesiune va eşua. Va sufoca creşterea economică, va duce la majorarea şomajului şi chiar va eşua să determine o scădere a raportului datorie-PIB. Alţii – din Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană (BCE) şi câteva universităţi – au vorbit despre contracţii expansioniste. Dar chiar şi Fondul Monetar Internaţional a argumentat că respectivele contracţii, cum ar fi tăierile din cheltuielile guvernamentale, sunt doar atât – nişte constrângeri.
Nu aveam nevoie de un alt test. Austeritatea a eşuat de mai multe ori, din momentul iniţial când a fost folosită de administraţia preşedintelui SUA Herbert Hoover, care a transformat căderea pieţelor bursiere în Marea Criză, până la „programele“ FMI impuse Asiei de Est şi Americii Latine în deceniile recente. Şi totuşi, când Grecia a intrat în necaz, a fost folosită din nou.
Grecia a reuşit în mare parte să se supună dictatului stabilit de „troică“ (Comisia Europeană, BCE şi FMI): a convertit un deficit bugetar primar într-un surplus primar. Dar reducerea cheltuielilor guvernamentale a fost, în mod previzibil, devastatoare: 25% şomaj, o cădere de 22% din PIB din 2009 şi o creştere cu 35% a datoriilor suverane. Şi acum, când partidul antiausteritate Syriza a obţinut o victorie electorală copleşitoare, alegătorii greci au declarat astfel că lor le-a fost destul.
Aşadar, ce este de făcut? Mai întâi, trebuie să fie clar: Grecia ar fi putut fi învinovăţită pentru problemele ei dacă ar fi fost singura ţară unde tratamentul impus de troică ar fi eşuat lamentabil. Dar Spania era pe surplus şi avea datorii suverane reduse înainte de criză, dar acum este, de asemenea, în recesiune. Nu de reforme structurale în Grecia şi Spania este nevoie, ci mai mult de o reformă structurală a designului zonei euro şi de o regândire fundamentală a politicilor care au dus la spectaculos de slaba performanţă a uniunii monetare.
Grecia ne-a amintit încă o dată cât de mult are nevoie lumea de un cadru pentru restructurarea datoriilor. Datoriile în exces au cauzat nu doar criza din 2008, dar şi criza din Asia de Est din anii 1990 şi criza din America Latină din anii 1980. Şi continuă să cauzeze suferinţe nespuse în Statele Unite, unde milioane de proprietari de case şi-au pierdut locuinţele, iar acum ameninţă alte milioane în Polonia şi peste tot, dintre cei care au luat împrumuturi în franci elveţieni.
Având în vedere cantitatea de suferinţă cauzată de datoriile în exces, ne-am putea întreba de ce persoanele fizice şi ţările s-au pus în mod repetat în această situaţie. La urma urmei, aceste datorii sunt nişte contracte – adică acorduri voluntare – aşa încât creditorii sunt la fel de responsabili pentru ele ca şi debitorii. În fapt, creditorii sunt în mod indiscutabil mai responsabili: în general, sunt instituţii financiare sofisticate, în timp ce împrumutaţii sunt de cele mai multe ori mult mai puţin adaptaţi la vicisitudinile pieţei şi la riscurile asociate cu diferite aranjamente contractuale. Într-adevăr, ştim acum că băncile SUA de fapt şi-au jefuit împrumutaţii, profitând de lipsa lor de sofisticare financiară. Fiecare ţară (avansată) a înţeles că pentru a face capitalismul să funcţioneze e nevoie de a le oferi indivizilor un nou start. Închisorile pentru datornici din secolul al XIX-lea au fost un eşec – inumane şi necontribuind practic la asigurarea plăţii datoriilor. Ce a ajutat însă a fost oferirea unor mai bune stimulente pentru împrumuturile bune, făcând creditorii să fie mai responsabili pentru consecinţele deciziilor lor.
La nivel internaţional, nu am creat încă un proces ordonat prin care să le fie oferit şi ţărilor un nou start. Chiar dinainte de criza din 2008, Naţiunile Unite, cu sprijinul (aproape) tuturor ţărilor în curs de dezvoltare şi emergente, au căutat să creeze un astfel de cadru. Dar SUA s-au opus ferm, probabil că doresc să reinstituie închisorile datornicilor pentru oficialii ţărilor supraîndatorate (dacă e aşa, s-ar putea găsi nişte spaţiu la Guantanamo Bay). Ideea redeschiderii închisorilor datornicilor poate părea exagerată, dar aceasta rezonează cu actualele discuţii cu privire la riscul moral şi responsabilitate. Există temerea că, dacă Greciei i se va permite să-şi restructureze datoria suverană, va intra pur şi simplu din nou în necaz, la fel ca şi alţii.
Dar acesta este un pur nonsens. Crede cineva întreg la minte că o ţară s-ar băga de bunăvoie prin ceea ce a trecut Grecia, doar pentru a scăpa odată de creditorii săi? Dacă există un risc moral, acesta este din partea celor care împrumută – în special din sectorul privat – și care au fost salvaţi în mod repetat. Dacă Europa a permis ca aceste datorii să fie mutate din sectorul privat către cel public – un model bine împământenit în ultima jumătate de secol – atunci Europa, şi nu Grecia, ar trebui să suporte consecinţele. Într-adevăr, dificultăţile actuale ale Greciei, inclusiv masiva creştere a datoriilor suverane, sunt în mare parte vina programelor prost direcţionate pe care troica i le-a băgat pe gât.
Deci nu restructurarea datoriilor, ci absenţa acesteia, este „imorală“. Nu există nimic deosebit de special în dilemele cu care se confruntă Grecia azi. Multe ţări s-au aflat în aceeaşi poziţie. Ceea ce face ca problemele Greciei să fie mai dificil de abordat este structura eurozonei: uniunea monetară presupune că statele membre nu pot ieşi din necazuri prin devalorizare, dar un minimum de solidaritate europeană care trebuie să însoţească această pierdere de flexibilitate a politicilor pur şi simplu nu există.
Acum şaptezeci de ani, la finalul celui de-al doilea război mondial, Aliaţii au recunoscut că Germaniei trebuie să i se ofere un nou început. Ei au înţeles că ascensiunea lui Hitler a avut mult de-a face cu şomajul (nu cu inflaţia) care a rezultat din impunerea unei datorii şi mai mari Germaniei la finalul primului război mondial. Aliaţii nu au luat în calcul prostia cu care au fost acumulate datoriile şi nici nu au discutat despre costurile pe care Germania le-a impus altora. În schimb, nu doar că au şters datoriile, ci au oferit şi ajutor, iar trupele aliate staţionate în Germania au oferit încă un plus de stimul fiscal. Când companiile falimentează, o compensare echitabilă a datoriilor este o soluţie corectă şi eficientă. Abordarea similară pentru Grecia ar fi să fie convertite obligaţiunile actuale în obligaţiuni raportate la PIB. Dacă Grecia se mişcă bine, creditorii vor primi mai mulţi bani înapoi, dar dacă nu, vor primi mai puţini. Ambele părţi ar fi astfel puternic stimulate să urmărească politici de creştere economică.
Arareori alegerile democratice trans-mit un mesaj atât de clar precum cel oferit de Grecia. Dacă Europa spune „nu“ solicitării alegătorilor greci pentru o schimbare de curs, transmite practic că democraţia nu este importantă, cel puţin când e vorba de economie. De ce să nu oprim pur şi simplu democraţia, aşa cum Newfoundland chiar a făcut când a intrat în administrare judiciară înaintea celui de-al doilea război mondial?
Să sperăm că cei care înţeleg economia datoriilor şi a austerităţii, şi care cred în democraţie şi valori umane, vor învinge. Dacă o vor face, rămâne de văzut.
Joseph E. Stiglitz, laureat Nobel în economie, este profesor universitar la Universitatea Columbia. Cea mai recentă carte a sa, scrisă împreună cu Bruce Greenwald, se numește „Creating a Learning Society: A New Approach to Growth, Development, and Social Progress“.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
