Există pe Facebook o serie de grupuri intitulate „Pariez că… poate avea un milion de fani înaintea oricărei alte ţări europene”. E simplu: membrii reţelei se declară „fani” ai unuia dintre grupurile naţionale, se face un clasament al numărului de aderenţi ai fiecărui grup… România se află pe locul al treilea, la mare distanţă de primele două clasate (Polonia şi Ungaria), dar devansându-şi (şi aici!) vecinii bulgari. Surprinzător este că nici una dintre aceste patru ţări nu figurează în statistica primelor 30 de ţări ca număr de utilizatori Facebook (pe locul 30 figurează Thailanda, cu puţin sub două milioane de utilizatori, iar România avea, pe 31 decembrie 2009, abia 481.840, ce-i drept, cu o spectaculoasă creştere de 756% în ultimul an). Cu alte cuvinte, ierarhia e dată de un anumit tip de activism al internauţilor din aceste ţări.
De ce am evocat acest fapt atât de lipsit de importanţă? Pentru că el ilustrează o caracteristică mai generală a noastră – nevoia de a ne demonstra, în orice împrejurare, o anumită superioritate naţională. Campionii noştri au statut de zei, iar înfrângerile lor în competiţii sportive sunt de obicei privite ca afronturi naţionale – ne-au furat arbitrii, oculta internaţională nu ne vrea etc. Suntem cu PIB-ul pe locuitor la coada cozilor, dar asta se datorează faptului că alţii ne-ar fi cumpărat economia pe nimic. (Nu prea are logică, dar asta e.) Avem, în schimb, Cel mai Lung Cârnat Afumat şi Cel mai Greu Tort din lume.
În urmă cu vreo doi ani, internetul era plin de mesaje cu îndemnul de a-l vota pe Brâncuşi pe site-ul unei mari galerii de artă britanice (Saatchi Gallery), care alcătuia un clasament al artiştilor plastici semnificativi ai secolului XX (idee debilă). Până la urmă, artistul gorjean (sau parizian, ar zice unii) s-a situat pe onorantul loc al 16-lea, după Picasso, Cezanne, Klimt şi alte nume de anvergură comparabilă. Presa românească a huiduit atunci malversaţiile administratorilor britanici ai site-ului („Jaf european: Englezii l-au furat pe Brâncuşi ca la drumul mare. Un episod incredibil de imperialism cultural”). Cam în acelaşi timp în care conaţionalii se grăbeau să-şi manifeste patriotismul înghesuindu-se să voteze pe site-ul cu pricina, o excepţională expoziţie ce aducea la Bucureşti capodopera „Pasărea în spaţiu” reunea în sălile MNAC un număr nesemnificativ de vizitatori.
Acelaşi sindrom îl putem constata vizitând cel mai popular site de film din lume – IMDB (The Internet Movie Database). Pe acest site, vizitatorii au posibilitatea să noteze (de la 1 la 10) filmele tuturor timpurilor (cuprinde, practic, toate filmele proiectate vreodată în public). Ei bine, dacă ne uităm la notele primite de orice film românesc, vom constata (indiferent de media calculată) ponderea anormală a notelor extreme. Indiferent că e vorba de „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (unde 30,4% din note sunt de 10), „Moartea domnului Lăzărescu” (35,8%), „California Dreamin'” (45,5%), „Eu când vreau să fluier, fluier” (66,1%), superproducţiile lui Nicolaescu „Dacii” (56,4%) sau „Mircea” (45,8%), sau clasicele şi naivele „Haiducii” (56,1%) şi „Dragoste la zero grade” (57,1%), fenomenul e acelaşi: filmele sunt notate nu pentru a exprima o apreciere estetică, ci, mai ales, pentru a „ridica” în clasament producţiile naţionale. Desigur, nu doar românii votează pe site-ul respectiv, dar ceva îmi spune că imensa majoritate a notelor
maxime vin de aici.
Ai zice că e o tendinţă firească a unei naţiuni cu puţine recunoaşteri internaţionale (în speţă, în filmografie) aceea de a se entuziasma în a-şi „valoriza” reuşitele. Pentru comparaţie, voi menţiona cazul unei alte reuşite venind dintr-o cinematografie lipsită de palmares, cea greacă. Filmul „Kynodontas” („Caninul”), pentru care tânărului regizor Giorgos Lanthimos i-a fost atribuit anul trecut premiul „Un Certain Regard”, nu a primit mai mult de 21,2% de note maxime, deşi media e comparabilă cu cele ale compatrioţilor noştri.
Chiar dacă vom fi primii care vom întruni un milion de fani pe Facebook, sau vom reuşi să convingem că Brâncuşi e mai semnificativ decât Picasso, sau şcoala cinematografică românească (accept sintagma, deşi dacă mă uit unde şi-au făcut studiile tinerii noştri regizori…) va fi recunoscută drept una dintre cele mai puternice din lume, locul nostru în Europa şi în lume va rămâne cel pe care-l ştim. Dacă mi-ar cere cineva să definesc o dominantă a ethosului românesc, m-aş opri, cu rezerve faţă de concept, la deficitul de autoreflexie critică. Mă refer la eforturile disproporţionate făcute pentru a urca în clasamente, fără preocuparea necesară pentru substanţa celor măsurate.
