Am condus duminică noaptea, în timpul meciului România-Albania, spre reședința mea de la țară, direct de la aeroport, pentru că aveam o datorie de plătit. În timpul misiunii mele din Mexic, bătrânul îngrijitor al casei, stabilit acolo din 1970, și-a găsit să moară, fără să se gândească ce enorme complicații birocratice ne lasă moștenire. Dar și ce lecții vom învăța din moartea asta, pentru că nu am mai îngropat pe nimeni de douăzeci de ani.
Nea Nelu avea 88 de ani, fusese veteran de război, deținut politic și vota cu țărăniștii, pe vremea când mai erau. Nu fusese însurat cu îngrijitoarea noastră, care era titular de drept, numita Irina, deoarece în anii șaptezeci, când li s-au adunat destinele, nevasta îl lăsase și nu mai știa pe unde e, dacă e vie sau moartă. Chiar când ea a murit de-adevăratelea, el nu a intrat niciodată în posesia certificatului ei de deces. Nelu era un bun instalator, foarte priceput la cules ciuperci de pădure și stâlpul cârciumii de lângă primărie. S-a instalat deci cu Irina, care era văduvă cu acte, în casa zisă a îngrijitorilor de pe proprietate și acolo a rămas timp de aproape cincizeci de ani. Eu l-am cunoscut când m-am măritat în 1993, iar de atunci am coabitat destul de bine. După pierderea ei, nu mai ieșea din casă, a refuzat să se mute la azilul privat, plătit de mine, și nu mi-a rămas decât să-i iau un îngrijitor care să vină zilnic să aibă grijă de el.
De la rătăcirea primei neveste, viața lui Nelu a intrat într-o lungă paranteză birocratică în care s-a afundat tot mai mult în partea clandestină a societății. Pe baza livretului militar, a căpătat pensie de veteran – singura pe care o avea, că întreprinderea socialistă unde lucra a închis în 1990, când mai avea doi ani până la pensie, întârziată de anii de Gulag, pentru care nu a avut niciodată destule acte ca să primească vreo compensație. Nefiind însurat cu Irina, nu avea domiciliul la noi. Nici el, nici ea nu aveau certificate de închiriere pentru bunul motiv că nu închiriau: stăteau pe gratis, conform unei înțelegeri informale făcute în anii douăzeci cu părinții ei. Era un contract nescris, mai tare ca unul înre-gistrat: murind, Irina a lăsat sarcinile de îngrijire unei nepoate, Doina, care a venit vreun an să muncească în schimbul chiriei, deși eu am dat-o afară din prima, zicând că îl țin pe Nelu pe gratis și îmi iau o femeie cu plată (ea nu voia să ia bani de la mine). Ca să capete subvenția de gaz la care au dreptul pensionarii, a trebuit la un moment dat să facem un contract de închiriere fictiv, cu valoarea de un leu, care trebuia reînnoit anual. Am sărit un an, că eram în America, și i-au retras lui nea Nelu subvenția de gaz. A pus atunci o conexiune să fure de la contoar, iar Gaz de Suez l-a prins și i-a tăiat gazul, lăsându-l pe un om de 80 de ani singur în pădure, în iarna lungă din Carpați, unde ursul venea ade-sea să îi fure slănina din magazia de iarnă. Dar Nelu avea zile, dovadă că am văzut cu oroare la știri acum câțiva ani un fag trântit de furtună peste bucătăria lui de vară, căzut atât de aproape de casă că nu a putut ieși până nu au venit pompierii.
Ai fi zis că, odată cu moartea lui, totul se încheie. Dar, deși devotatul îngrijitor era o rudă de drept –
aveau același nume de familie -, complicațiile au apărut de abia după aceea.
Nelu avea buletinul expirat de douăzeci de ani. În mod ciudat, deși la alte națiuni nici nu există buletin, doar certificat de naștere, permis de conducere și pașaport, pentru cine vrea să călătorească, în România buletinul expiră și trebuie reînnoit la zece ani. Nu o făcuse, deci legal nu locuia
acolo și nu locuia nicăieri. Medic de familie nu avea: am sunat pe unul când am vrut să îl duc la azil și, după ce i-am promis diverse, a acceptat să îmi dea hârtia însoțitoare – nici la azil privat nu se putea fără -, numai că nu s-a mai făcut transferul și pierdusem legătura. Nepotul a avut noroc cu Poliția Locală, deja decimată de DNA, care i-a umflat pe toți șefii ei de curând, au sunat polițiștii la doctor și i-au spus să îi dea certificatul. Dar, asta nu a rezolvat decât o parte din problemă, pentru că actele necesare la înre-gistrarea unui deces la primărie sunt următoarele:
1. Certificatul medical constatator al decesului, semnat de medicul sau cadrul mediu sanitar care a făcut constatarea;
2. Certificatul de naştere şi de căsătorie, după caz;
3. Actul de identitate sau, în lipsa acestora, declaraţie scrisă în care se precizează motivul neprezentării acestora şi datele de stare civilă ale decedatului;
4. Livretul militar sau ade-ve-rinţa de recrutare, după caz, pentru persoanele supuse obligaţiilor militare;
5. Paşaportul, carnetul de identitate sau legitimaţia provizorie în cazul cetăţeanului străin;
6. Dovada eliberată de poliţie sau de parchet din care să rezulte că una dintre aceste autorităţi a fost sesizată despre deces (când decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, precum şi cazul găsirii unui cadavru);
7. Dovada eliberată de parchet în cazul în care decesul nu a fost declarat şi înregistrat în termenele legale;
8. Hotărârea judecătorească de declarare a decesului rămasă definitivă şi irevocabilă în cazul persoanelor pentru care s-a declarat judecătoreşte dispariţia (nu era cazul);
9. Fotocopia actului de identitate al declarantului.
Din fericire, firma funerară avea intrările ei, altfel o mie de ani nu se reușea încasarea ajutorului de înmormântare în valoare de 2.681 lei. Iar nepotul știa numele părinților și bunicilor lui Nelu, toți vechi în oraș, îngropați în cimitirul local, numai că la noi statul nu caută în hrisoavele lui, te pune pe tine să le aduci. Pentru înmormântare au trebuit alte acte:
1. Act de concesiune (original) – fusese al soțului Irinei, mort în 1968;
2. Contract de închiriere a unui loc de înmormântare (original);
3. Ultima factură care dovedește plata taxei de întreținere la zi (de la moartea Irinei nu mai plătise nimeni);
4. Adeverința de înhumare (original) – firma s-a ocupat;
5. Certificatul de deces (original şi copie).
L-au depus la capelă, pentru care a trebuit, în plus:
1. Act de concesiune (original);
2. Contract de închiriere a unui loc de înmormântare (original);
3. Ultima factură care dovedește plata taxei de întreținere la zi;
4. Adeverința de înhumare (original);
5. Certificatul de deces (original și copie);
6. Actul de îmbălsămare (original);
7. Autorizație de depunere la capelă (original) – se eliberează de către Direcția de Sănătate Publică, serviciul inspecția sanitară.
Luni dimineață am intrat în casa îngrijitorilor cu nepotul, ca să lichidăm toate socotelile.
Mi-a explicat că nu îl poate moșteni pe unchi, deoarece mai trebuiau „n“ acte și tot ce ar fi putut lua erau 450 de lei, ultima pensie. Socotise împreună cu funcționara că, dacă plătea pentru toate actele lipsă, ar fi rămas doar cu 50 de lei, în ipoteza că nu ar fi trebuit să dea nici un bacșiș.
Or, bacșișul fusese necesar peste tot, mai puțin la poliție. Chiar firma privată de îmbălsămare luase și ceva în mână, la fel cabinetul falsului medic de familie, primăria, cimitirul (unde îi ceruseră inițial 800 de lei, pe urmă au scăzut la o sută, pentru ca să consimtă să mute pe unul pe care-l îngropaseră deasupra Irinei), popa, pe lângă taxa semioficială cu factură, și groparii, pe lângă costul oficial al înmormântării. Nepotul era, ca atare, foarte jenat, pentru că, deși înmormântarea costase 4.600 de lei, nu avea să îmi dea facturi nici de jumătate și folosise oricum cei 2.600 de lei de la stat împreună cu ce mai avea pus deoparte. Am fost amândoi de acord că nea Nelu ar mai fi încercat să trăiască vreo sută de ani dacă știa la ce cheltuieli ne pune.
La mijloc nu e nici un om politic pe care să dăm vina. De asta nu mai semnează nimeni nici un act astăzi, fug toți ca de dracu‘, nu că sunt toți corupți, nu că are DNA ceva cu ei, ci că starea de normalitate birocratică la care trebuie să consimți printr-o semnătură este, de fapt, imposibil de realizat. Nu poți certifica ceva ireal fără să intri în alte încurcături. Suntem neperformanți pe fonduri europene pentru că ele ne obligă la o existență formală integrală, când noi am găsit un echilibru doar cu una informală.
Formalitatea la noi nu e posibilă, pentru că nivelul ei a fost deliberat creat ca inaccesibil, ca un control al statului asupra societății, în comunism, și ca un stimulent pentru plăți informale, după aceea. Statul nostru poate fi două lucruri pe legislația actuală: un mecanism de represiune contra cetățenilor, dacă legile actuale s-ar aplica, și un mecanism de extorsiune (transferul puterii discreționare în venit material), dacă legea nu se aplică. Nu poate fi un mecanism de construit autostrăzi, de organizat spitale sau școli, ori măcar de cheltuit fonduri europene. Asta nu. Și e uimitor că nimeni nu jelește acest eșec al statului de care toată lumea se lovește zilnic și vezi lacrimi curgând doar când România pierde în fața Albaniei la jocul de fotbal.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
