Obrăznicia – de care, cu deplin temei, preşedintele Băsescu acuza băncile din România (practic toate străine) – devine mereu mai deranjantă, dar, nesancţionată rămânând, este mereu mai dăunătoare economiei, atât cât mai putem vorbi de economie după ravagiile pe care chiar aceste bănci le-au făcut aici.
După ce, în scop de profit lejer şi rapid, au dezarticulat complet şi probabil în mod iremediabil economia, împingând prin credite fără noimă doar consumul şi numai consumul, desconsiderând în mod periculos producţia, băncile străine au oprit finanţarea, blocând totul în România. Iar acum, prinzând statul la înghesuială, fac presiuni deschise asupra acestuia să le ofere dobânzi insuportabile pentru împrumuturile pe care statul este nevoit să le facă la ele. Nemaidând credite sectorului privat, caută să-şi obţină profiturile pe seama statului, care, bun sau rău cum o fi, le-a primit cu braţele deschise în ideea – deşartă (dar aceasta este o altă problemă!) – că îl vor ajuta să se dezvolte. Obrăznicia este că pretenţia pentru dobânzi mai mari este afişată deschis pe motivul – atenţie! – a instabilităţii şi incertitudinii economiei. De parcă acestea au venit din ceruri, şi nu tocmai prin contribuţia destabilizantă a băncilor!
Poate obrăznicia ar mai da înapoi dacă BNR ar retrage câteva autorizaţii de funcţionare pe considerentul pur şi simplu al subminării economiei naţionale, iar Consiliul Concurenţei ar aplica niscai amenzi usturătoare pentru ceea ce numai instituţia respectivă nu vede: cartelul bancar de oprimare a clientului român prin concertarea dobânzilor. Şi dacă aceste măsuri ar fi considerate prea „administrative”, ar fi poate suficientă o măsură de bun-simţ. În caz că un chiriaş intră cu noroi în casa ta, dar nu poţi chiar să-l dai afară (căci îl apără stăpânul de la Bruxelles), atunci – foarte simplu – îi măreşti chiria. Aceasta înseamnă ca băncile să fie suprataxate. O suprataxare a profiturilor şi, încă şi mai bine, a activităţii înseşi, căci de profituri vor avea ele grijă să şi le ascundă prin transferuri financiare în străinătate. Există două mari inconveniente în legătură cu suprataxarea băncilor. Ambele sunt însă lipsite de obiect în cazul României.
Primul este riscul ca suprataxarea să fie pasată de către bănci asupra clienţilor. Păi, din păcate, după chiar recunoaşterile oficiale ale Băncii Naţionale, băncile (practic toate străine) din România au traversat bine-mersi criza aruncând toate poverile asupra clienţilor. Este vorba, în esenţă, de clienţi vechi. Aceştia sunt oricum sacrificaţi! Ei plătesc pentru naivitatea de a fi apelat la băncile străine, care, la dobânzile pe care le percep aici, practică nu creditare, ci cămătăreală. Nu prea se mai poate face, din păcate, nimic pentru ei. Trebuie salvaţi însă clienţii potenţiali, cărora este nevoie să li se deschidă ochii că sunt condamnaţi dacă apelează la bănci. Şi aceştia vor deveni cu atât mai puţini cu cât băncile însele vor înăspri mai mult condiţiile în legătură cu ceea ce ele numesc creditare. Deci încercarea băncilor de a arunca suprataxarea şi în cârca clienţilor noi va însemna alungarea şi mai mult a acestora şi, implicit, păzirea lor de ispită.
Al doilea inconvenient îl reprezintă riscul ca băncile străine să plece din România. Având în vedere că dulăii nu pleacă de la măcelărie, România nu are de făcut altceva decât să reziste ameninţărilor care vor fi vânturate de băncile străine că vor pleca. Acestea sunt însă captive aici, în aşteptarea recuperării banilor avansaţi pentru finanţarea unei expansiuni fără noimă şi fără acoperire a consumului, cauză din care de altfel au ajuns şi să-şi taie singure craca de sub picioare. Dar, mai ales, România trebuie să conştientizeze că băncile străine, dacă pleacă, nu lasă vreo urmă de contribuţie la dezvoltarea acestei ţări, ci doar la bananierizarea ei. Deci nici o pagubă dacă pleacă!
Că politicienii României nu au spinarea de a înfrunta băncile străine este o altă problemă! Semn clar că bananierizarea a reuşit deplin.
