Generaţia formată în timpul tranziţiei este prima care s-a născut politic revoltându-se împotriva unor politici care, cu toate neajunsurile lor condamnabile, pot fi caracterizate drept reformiste.
Momentul trecerii a 25 de ani de la revolta muncitorilor de la Braşov a trecut aproape neobservat, deşi realitatea socială a României de azi ar fi trebuit să dea mai multă forţă acestei aniversări. Lipsa de interes pentru unul dintre cele mai importante momente ale istoriei noastre recente are multe semnificaţii, vreau să arăt aici măsura în care o astfel de cvasiuitare este grăitoare pentru direcţia în care merge societatea românească. Iar din această societate mă voi referi mai ales la partea cea mai tânără, cea născută chiar în jurul anului 1987, generaţia formată în timpul de tranziţie, care ar fi trebuit să devină un motor al schimbării, dar care pare acum prinsă în capcana unei istorii pe care nu o înţelege.
Un sfert de secol de la o revoltă a muncitorilor ar fi fost un bun prilej de acţiune din partea sindicatelor, dar acestea s-au dovedit încă o dată nereprezentative şi dependente de alte interese decât cele ale „salariaţilor”. Autorităţile de la Bucureşti au ignorat şi ele evenimentul, în contrast cu ceea ce s-a întâmplat acum cinci ani, dar şi cu interesul pentru istorie arătat acum câteva săptămâni, cu ocazia aniversării Regelui Mihai, care a împlinit vârsta impresionantă, dar mai puţin rotundă, de 91 de ani. Contrastul ne arată cât de semnificativă este uitarea pentru identitatea celor care ne conduc. Revolta din 1987 este cea care, chiar mai bine decât momentul 1989, înecat în comploturi, poate să fie prezentată generaţiilor tinere drept simbolul revoltei şi represiunii caracteristice regimului comunist. Faptul că asta nu se întâmplă ne face să presupunem că actuala clasă politică se simte mai aproape de fosta nomenclatură decât de muncitorii braşoveni revoltaţi în 1987 şi daţi afară după 1990. Presa este plină de afacerile necurate de azi, dar cei mai tineri, care le privesc numai pe acestea, vor fi mai uşor de manipulat, pentru că nu au cheia de înţelegere care poate fi găsită într-o istorie recentă pe care o ignoră.
Într-o ţară fără identităţi politice, în care totul pare provizoriu, numai experienţa unor evenimente istorice poate da reperele care fac posibilă rezistenţa la manipulare. Generaţia din care fac parte a avut „norocul” să trăiască momentele din decembrie 1989, venirile minerilor, antioccidentalismul şi incitările la ură împotriva maghiarilor, tratatul semnat cu URSS, domnia sinistrului cuplu Iliescu-Văcăroiu etc. Indiferent de prisma prin care au fost trăite aceste evenimente, lecţia lor a fost că România nu are decât opţiunea europeană, iar această opţiune însemna ceva foarte concret, pentru că şi adversarii ei erau cât se poate de concreţi şi chiar deţineau toată puterea, între decembrie 1989 şi noiembrie 1996.
Citeşte continuarea în Revista 22
