Primul Forum al Aliantei Civilizatiilor, o initiativa conceputa a fi un antidot la teza ca lumea e condamnata la o "ciocnire a civilizatiilor", s-a intrunit recent la Madrid si a reusit sa demonstreze ca exista mai mult decat un sambure de adevar in ideea lui Robert Kagan ca americanii sunt de pe Marte, iar europenii de pe Venus. Din 11 septembrie 2001, Statele Unite s-au angajat intr-o cruciada impotriva fortelor raului in lumea musulmana. In schimb, atentatele din 11 martie 2004 din Spania, in urma carora 200 de oameni si-au pierdut viata, au declansat o "anti-cruciada" care incearca sa dezamorseze extremismul prin construirea de punti de intelegere si reconciliere cu Islamul.
Sustinut de Spania si Turcia, proiectul Aliantei Civilizatiilor nu e lipsit de calcule politice. Pe spanioli ii ajuta sa justifice retragerea subita din Irak in 2004. Pentru turci este una dintre armele utilizate in lupta lor de admitere in Uniunea Europeana, ca tara ce reprezinta puntea vitala dintre Islam si Occident.
Alianta Civilizatiilor, un concept larg si intrucatva confuz, incearca sa vindece ranile conflictului dintre Islam si Occident prin educatie, prin politici viabile de integrare, dar si printr-un dialog cu mass-media bazat pe o informatie mai solida. Dar problema Aliantei este ca marii actori globali au o atitudine profund sceptica fata de ea – SUA, Rusia si chiar si UE nu s-au aratat entuziasmate de proiect.
Chiar daca e oarecum vaga, Alianta Civilizatiilor nu poate face mai mult rau decat razboiul impotriva extremismului islamist. Nici una dintre problemele lumii musulmane, nici unul dintre conflictele acesteia cu Occidentul nu sunt susceptibile a fi rezolvate prin solutii militare. Iar Alianta nici nu este o propunere intr-atat de incoerenta, daca obiectivul ei este ca Occidentul sa abandoneze politica sa de aroganta si sa stabileasca o sfera de reala cooperare economica, stiintifica si culturala cu lumea musulmana.
Desigur, ideea in sine e franata de modul de functionare a celor doua parti din alianta propusa. In Occident, multi au dubii legate de compatibilitatea Islamului cu drepturile omului si conceptele occidentale ale libertatii. Dintre musulmanii care s-au luptat de ani buni pentru modernizarea tarilor in care traiesc, multi au esuat pana acum in identificarea unui raspuns lucid la valul progresiv al Islamului radical.
A afirma ca Islamul este incompatibil cu drepturile omului ar insemna sa-l consideri o civilizatie prea retrograda si rigida la schimbare. Acest concept este insa o falsa credinta istorica. La fel este, de altfel, si ideea ca Islamul este intrinsec opac fata de inovatii viabile – civilizatia musulmana a avut in istorie o contributie majora la stiinta si arta. Universitatile occidentale se bucura in prezent de un aport extraordinar si pluridisciplinar al unor distinsi reprezentanti ai lumii arabe, aceasta stare de fapt fiind un rezultat al unui "exod al creierelor" ce reflecta declinul de secole din lumea islamica. In 2005, in cele 17 state ale lumii arabe se publicau cumulat 13.444 publicatii stiintifice, fata de 15.455 editate numai de Universitatea Harvard.
Inamici ai ratiunii se gasesc insa si in Occident. Nu doar in lumea musulmana, ci si in inima civilizatiei occidentale – Europa crestina si America evanghelista – traim o era in care multi oameni, deziluzionati de politicile seculare, se indreapta catre religie. Nici statul evreu Israel, acolo unde fanatici mesianisti si adepti ai nationalismului religios au imbratisat o teologie politica ce pune sub semnul intrebarii legitimitatea institutiilor democratice, nu este imun fata de acest fenomen.
Criza actuala a Islamului nu este congenitala, dar situatia dificila in care se afla este acuta. Intrebarea este urmatoarea: sunt musulmanii gata sa accepte ca teza lui Khomeini care afirma ca "Islamul inseamna politica sau nu inseamna nimic" e gresita, sa admita ca Islamul este o religie si nu o forma de guvernare si ca, la fel ca in lumea crestina, exista o sfera a Cezarului si una a lui Dumnezeu? Reformistii din lumea musulmana trebuie sa fie manati de convingerea ca teocratiile nu au fost niciodata un instrument spre beneficiul progresului uman.
Evident, Alianta Civilizatiilor nu ar trebui sa incerce sa creeze o punte intre diferente prin apararea relativismului moral. Daca motorul ei este un complex occidental de vinovatie, pornind de la acceptiunea ca solutia la indemana este o mai mare empatie fata de problema cu care se confrunta Islamul, atunci scepticii se vor vedea confirmati. Daca este ca Alianta Civilizatiilor sa aiba o cat de mica sansa de succes, este nevoie ca accentul sa fie pus pe reciprocitate. Toleranta si libertatea religioasa trebuie sa fie reciproca. Contributia Islamului in acest parteneriat trebuie sa includa garantii pentru respectarea drepturilor omului si a libertatilor cetatenesti, pentru imbunatatirea statutului femeilor si pentru politici realiste de a gestiona explozia demografica din lumea islamica.
Unele voci vor atribui radacinile problemelor dintre Occident si Islam, ca de obicei, conflictului arabo-israelian. Vor spune apoi ca rezolvarea aspiratiilor palestinienilor va contribui decisiv la relatii mai bune. Dar arabii si musulmanii trebuie sa abandoneze iluzia ca ceea ce ii tine in loc este conflictul dintre israelieni si palestinieni. A pune capat ocupatiei americane in Irak si a impune o pace israeliano-araba ar ajuta intr-adevar, dar ele nu sunt panacee. Lupta de eradicare a saraciei, a analfabetismului si coruptiei, orientarea Islamului spre stiinta nu depind de rezultatul procesului de pace din Orientul Mijlociu.
Shlomo Ben-Ami, fost ministru de Externe al Israelului, este vicepresedinte al Centrului International pentru Pace Toledo si autor al volumului "Scars of War, Wounds of Peace: The Israeli-Arab Tragedy" ("Cicatricele razboiului, ranile pacii: Tragedia israeliano-araba").
Copyright: Project Syndicate, 2008.
www.project-syndicate.org
