Când impoziele sunt împovărătoare, ideile de a le ocoli se înmulţesc. Soluţia nu vine din înăsprirea controalelor şi incoruptibilitatea ANAF-ului ci din schimbarea filosofiei fiscale.
La începutul lunii DIICOT se lansa într-o acţiune în forţă, cu percheziţii la sediile BCR Asigurări Viaţă, 112 companii intrând suplimentar la puricat pentru evaziune fiscală. Era vorba de plata parţială a salariilor angajaţilor sub forma unor poliţe de asigurări de viaţă cu componentă de investiţii, beneficiarii marcându-şi profitul imediat ce compania le vira banii în cont. Un mic artificiu prin care cine încasa de pildă 2.000 lei net şi accepta înjumătăţirea sumei pe cartea de muncă cu condiţia ca restul banilor alocaţi de angajator să ia calea programelor de investiţii aferente unei asigurări de viaţă de la BCR Asigurări, ajungea în final la aproximativ 2600 lei net, cu 30% mai mult. La sume mai mari şi fixarea pe cartea de muncă doar a salariului minim pe economie, câştigul procentual urcă. Asta pentru că sumele obţinute din asigurări de viaţă nu se impozitează iar compania de asigurări reţinea doar un comision “modest” de 10% din sumele eliberate.
Înainte de a arunca cu piatra în evazionişti gândiţi-vă că o companie cheltuie de pildă peste 3.600 lei pentru a plăti angajatului un salariu net de 2.000 lei. Iar când toţi banii sunt cheltuiţi apoi de salariat la supermarket, statul se alege cu încă 24% din factura totală.
Cu asemenea fiscalitate, mai e de mirare că România are o economie “gri” estimată la 28% din PIB în 2013 (potrivit unei analize Visa Europe/AT Kearney)? Munca la negru şi tranzacţiile nefiscalizate sunt cele două motoare ale economiei gri şi nici nu e o surpriză având în vedere cum vămuieşte statul angajajtorii şi comercianţii. Surpriză e poate că suntem destul de aproape de Polonia (24% din PIB economie nefiscalizată) sau Italia (21%).
Revenind la cazul nostru de evaziune, greşeala gulerelor albe a fost că s-au grăbit prea tare. Este ilegal să retragi banii din fondurile de investiţii aferente produselor unit-linked doar în primele 6 luni de la încheierea contractului de asigurare. Ce se întâmplă dacă nu se face nici o plată în primele 6 luni sau se fac doar plăţi modice, urmând ca grosul banilor să vină doar când se poate masca în acest mod absolut legal o plată salarială? Se cheamă că avem evaziun legală, nu?
Dacă cu adevărat ar fi vrut să descurajeze acest subterfugiu , fosta CSA ar fi impus un comision de penalizare la răscumpărare pentru toate companiile de asigurări de viaţă astfel încât să nu mai aibă mobil evaziunea (dacă nu câştigi aproape nimic faţă de plata banilor pe cărţile de muncă, de ce să te mai oboseşti?) şi nu plafonul de 6 luni care poate fi ocolit. Ne întrebăm dacă bonusurile oferite angajaţilor sub forma unor poliţe unit-linked era practicată şi la CSA.
Revenind, cel mai bun mod de a combate munca la negru şi tranzacţiile pe sub tejghea este să scazi impozitele pe muncă şi TVA-ul nu să agiţi războininc sancţiuni la vedere. Coerciţia merge când statul nu întinde prea mult coarda fiscală, în caz contrar contribuabilii se apară cum pot-căpşunarii emigrează, tonetarii uită de casele de marcat. Iar marile firme fac mai departe optimizări fiscale, indiferent de nivelul impozitelor.
România se află în topul european al TVA-ului (doar 3 ţări au peste, cel mai mult Ungaria-27%) şi impozitelor pe muncă dar excelează la capitolul impozite mici pe profit şi venit (doar cehii şi bulgarii sunt sub noi, cu 15% respectiv 10%). A fost o filosofie fiscală bună de atras investitorii în perioadele de boom (s-au umflat însă doar imobiliarele şi sectorul bancar, nu şi partea productivă a economiei) dar acum investiţiile străine directe bat minim după minim iar Guvernatorul BNR ne sfătuia, pe şleau, să contăm mai mult pe resursele interne.
Nu credem că un impozit mai mare pe dividende (profitul marcat si tot mai mult repatriat), în condiţiile în care la nivel european se vorbeşte tot mai mult de descurajarea practicilor intra-grup de optimizare fiscala (împrumuturi şi servicii de consultanţă oferite filialelor cu costuri exorbitante, etc) ar putea să strice foarte mult în România în acest moment. Creşterea semnificativă a redevenţelor se impune de asemenea (România încasează doar 330 milioane euro pe an din redevenţe, în condiţiile în care tot petrolul şi jumătate din gaz nu îi mai aparţine). Statul nu-şi mai poate permite să sufoce micul contribuabil cu scuza că pregăteşte plasele pentru atragerea peştilor mari; tot aşteptându-i am ajuns la 4,5 milioane angajaţi la o populaţie de 20 de milioane (ma rog, să mulţumim Statisticii pentru milionul de români în plus faţă de rezultatele preliminarii ale recensamantului).
