Nadia Comăneci vine des în România, are programe pentru copii defavorizaţi, dar nu vrea să se întoarcă definitiv în ţară. O interesează însă ce se întâmplă aici şi crede că lucrurile ar merge mult mai bine dacă românii nu ar mai fi atât de negativi. Nu o interesează trecutul, nu vrea să-şi vadă dosarul de Securitate şi, mai ales, nu vrea să afle cine a turnat-o în perioada ceauşistă.
Aţi fugit din România înainte de căderea regimului Ceauşescu, dar continuaţi să reveniţi. V-aţi gândit vreodată să vă întoarceţi definitiv?
N.C.: Casa mea este în Oklahoma, unde locuiesc acum, dar când vin în România îmi dau seama că şi aici este casa mea. Nu ştiu dacă voi decide vreodată să rămân într-un singur loc. Îmi place ideea de a călători şi de a mă simţi acasă în mai multe locuri, pentru că prietenii sunt diferiţi, dar am o familie aici şi una dincolo de Ocean. În momentul de faţă nu cred că mă voi putea lipi de un singur loc.
Ar trebui să se schimbe ceva în România pentru a vă simţi mai acasă aici decât în altă parte?
N.C.: Nu, pur şi simplu, nu mă pot vedea îngrădită într-un singur spaţiu. E mult mai interesant să fac mai multe lucruri în mai multe locuri. Pentru mine este foarte importantă familia, de aceea şi vin atât de des în România.
Dacă ar fi să faceţi o listă cu ceea ce vă atrage în România, cu ce aţi începe?
N.C.: În afara familiei, mă atrage, pur şi simplu, ţara care m-a creat. Am rămas cu inima aici, de 21 de ani de când am plecat: am stat un an la Montreal, apoi m-am mutat în Statele Unite şi am încă momente când mă hotărăsc brusc să vin în România. Îl anunţ pe soţul meu pe nepusă masă că săptămâna viitoare plec în ţară, dar nu pot să pun punctul pe altceva decât pe familie. Îmi lipseşte atmosfera de aici, este ţara în care am crescut, care m-a creat, mi-a dat o bază pe care am dezvoltat-o, de fapt, mai mult în SUA.
Există şi lucruri care nu vă plac în România?
N.C.: Prin comparaţie cu Statele Unite, aici este o atmosferă extrem de negativă: când cineva vrea să facă ceva, imediat altcineva îi dă peste degete. În România se caută mereu nod în papură: se pune accentul doar pe lucrurile negative.
De ce credeţi că se întâmplă acest lucru?
N.C.: Este vorba despre mentalitatea autohtonă, dar eu nu am timp să văd amănuntele urâte. Când vin mă ocup de fundaţia prin care Rama premiază 30 pe copii printr-o tabără de creativitate. Ca să-ţi dai seama de lucrurile care nu-ţi plac, trebuie să fii un pieton care locuieşte aici zi de zi pe o perioadă mult mai îndelungată. Când vin aici alerg dintr-o parte în alta, mă ocup de proiecte, mă urc în avion, mă duc în altă parte. Vizitele mele au devenit mult mai scurte de când îl am pe cel mic, înainte stăteam mai mult. Acum vreau să stau cât mai mult cu cel mic.
Aveţi şi proiecte personale aici?
N.C.: Da, tocmai am văzut un spaţiu. Vrem să aducem aici ideile pe care le-am aplicat în SUA. Noi avem o Academie de Gimnastică la Oklahoma, cu 1.200 de gimnaşti, 80 la sută sunt fete, şi avem un proiect chiar pentru copii foarte mici care fac un fel de gimnastică organizată de la vârsta de 2 ani, în primul an, o dată pe săptămână împreună cu mama şi apoi, de la 2 ani, singuri: părinţii pot vedea, dar nu au voie să intervină în cele 45 de minute cât durează acest antrenament. Acest program are aparatură de gimnastică în miniatură, iar copiii care participă sunt mult mai stăpâni pe ei şi se coordonează mult mai bine când ajung la şcoală.
Vă preocupă mai mult performanţa sau dezvoltarea celor care vin la Academie?
N.C.: Ambele. Ţelul părinţilor este obţinerea unei burse de şcolarizare, fiindcă cei care sunt selectaţi să concureze la gimnastică în contul universităţii primesc şcolarizarea gratis şi scutesc astfel 60 până la 100 de mii de dolari anual. Beneficiază de multe ori de o facultate la care nu ar fi avut acces.
În România vreţi să aplicaţi modelul Academiei pe care aţi înfiinţat-o la Oklahoma?
N.C.: Nu, doar proiectul pentru copii mici.
Proiectul va fi făcut în cadrul fundaţiei dvs.? Lecţiile vor fi contra cost?
N.C.: Nu ne-am gândit. Nu ştim încă nici cât va costa investitţia.
De ce credeţi că există încă mulţi oameni, aproape 40 la sută din români, care cred că era mai bine în perioada comunismului?
N.C.: Probabil pentru că viaţa era mai simplă, oportunităţile erau mai puţine, dar lumea nu mai are încredere. Oamenii vor să trăiască mai bine, dar nu fac mare lucru pentru asta. În Statele Unite, când cineva are o idee, ceilalţi din jur încearcă să aibă idei mai bune pentru a reuşi, aici, când cineva are o idee bună, ceilalţi se străduiesc să o demonteze.
Şi gimnastica românească avea rezultate mai bune în perioada comunistă. Erau regulile mai dure sau selecţia mai bună?
N.C.: Da, gimnastica românească era mai bună, deşi se munceşte la fel de mult acum ca şi atunci, numai că alte ţări au devenit mai bune.
Adică România a rămas pe loc?
N.C.: Da. Este şi din cauza mentalităţii, la noi nu sunt încă destui părinţi care să înţeleagă de ce e bine să faci sport. Ca să ajungi undeva, nu numai în sport, ai nevoie de repetiţii, repetiţii, repetiţii. Am citit recent că, în orice domeniu, pentru a ajunge undeva foarte sus, pentru a fi considerat un geniu, ai nevoie de 10 mii de ore de repetiţii. Nu ai cum să scoţi din bagaj cunoştiinţe, dacă nu ai destule repetiţii.
Aţi făcut mai mult de 10 mii de ore de repetiţii?
N.C.: Am calculat şi am făcut cam 10 mii până la Montreal.
Care a fost cel mai bun antrenor de gimnastică pe care l-aţi cunoscut?
N.C.: În perioada mea a fost Bela Karoly. Ce-mi place mie nu le place tuturor, la mine a mers metoda lui, fiindcă eu am făcut tot timpul mai mult decât mi s-a cerut.
Cunoaşteţi cea mai importantă garnitură de antrenori din lume. Care vi se pare cel mai bun?
N.C.: În Statele Unite, Marta Karoly este acum coordonatoarea echipei naţionale de gimnastică. La noi, Octavian Bellu şi Mariana Bitang.
Înainte să plecaţi din România eraţi probabil urmărită de Securitate. Aţi avut curiozitatea să citiţi dosarul întocmit pe numele dvs. de ofiţerii Securităţii?
N.C.: Nu. Nici nu l-am cerut, nu intenţionez să-l cer şi nici nu ştiu dacă există. Cred că e şi distrus deja, după câte am auzit.
Nu aţi vrea să ştiţi ce scrie acolo?
N.C.: Nu. Pentru că părerea pe care o am despre anumiţi oameni care mi-au fost prieteni vreau să-mi rămână la fel.
Chiar dacă ei au dat note informative despre dvs.?
N.C.: Am trăit într-un sistem în care lumea încerca să supravieţuiască. Fiecare îşi vedea de pielea lui. Chiar dacă vreunul dintre prietenii mei a fost nevoit să spună ceva, am înţeles că asta trebuia să facă, dar nu vreau să ştiu cine a fost.
Fostul premier Năstase a fost naşul dvs. de cununie. Cum l-aţi cunoscut?
N.C.: Mi l-a prezentat Ilie Năstase. Am încercat să-l rugăm pe preşedintele de atunci Ion Iliescu să ne ajute la această ceremonie de căsătorie. Eu am insistat să facem nunta aici, am spus că asta este ţara mea şi nu pot să nu fac aici o nuntă, fiindcă poporul ar crede că am trădat această ţară făcând nunta acolo.
Am încercat să-l convingem iniţial pe Ion Iliescu să ne cunune, dar nu era căsătorit la biserică şi atunci nu se putea. Ilie Năstase mi-a dat ideea cu Adrian Năstase.
Aţi rămas prieteni?
N.C.: Da, vorbim la telefon, ne trimitem mesaje…
Ministerul Turismului v-a invitat din nou să promovaţi România?
N.C.: Da, noi – eu, Hagi şi Ilie Năstase – am mai făcut un clip care s-a difuzat anul trecut la CNN şi Eurosport, care ştiu că a fost foarte bine primit în străinătate.
Vă pregătiţi pentru altul?
N.C.: Nu ştim încă, dar trebuie să facem şi noi ceva. Dacă nu eşti permanent prezent în media, lumea te uită. De când am concurat la Montreal sunt 34 de ani, încă am norocul să fiu recunoscută în întreaga lume, încercăm să promovăm, dar trebuie să se mişte cineva şi de aici mai mult.
În România vă ocupaţi doar de caritate sau faceţi şi afaceri?
N.C.: Afaceri nu, doar proiecte cu fundaţii plus contractele pe care le am pentru promovarea BRD şi Rama. Doar în Statele Unite avem Academia de Gimnastică, iar soţul meu este tot mai interesat de televiziune: avem o companie prin care cumpărăm drepturile de difuzare a unor competiţii, mai ales de gimnastică, apoi montăm imaginile, le comentăm într-un studio şi apoi le vindem unor televiziuni mari interesate de astfel de programe. Trebuie să găsim mereu ceva nou; dacă nu eşti puţin agresiv, nu rezişti. Nu vine nimeni la tine să-ţi ofere ceva, tu trebuie să ştii în ce direcţie vrei să mergi.
Care este programul dvs. zilnic?
N.C.: Fac în fiecare zi 30 de minute mişcare, încerc să-mi găsesc mai mult timp dimineaţă, dar acum este mai dificil, fiindcă cel mic este în vacanţă, merge la pregrădiniţă. În ultima vreme fac sport după-amiaza, când doarme. I-am adus în biroul meu un pătuţ şi jucării, ca să fie mai aproape de mine. Până la prânz stau la birou, apoi luăm masa împreună cu soţul meu, urmează o serie de drumuri, cumpărături, seara gătesc.
Am un program algomerat şi bine organizat, în aşa fel încât să nu pierd timp nicăieri. Am învăţat să mă organizez în perioada când făceam gimnastică şi încerc să dorm nouă ore în fiecare zi.
O dată pe săptămână fiul meu merge la sală, face gimnastică împreună cu copii de 4-5 ani şi a învăţat singur să facă saltul înainte.
Îl pregătiţi pentru o carieră de gimnastică?
N.C.: Nu, îl lăsăm să vedem ce-i place. A învăţat singur o serie de lucruri complicate, dar chiar acum câteva zile soţul meu îmi spunea că, dacă fiul nostru se hotărăşte să facă gimnastică, el va trebui să intre în sală, ca să-l antreneze.
Deocamdată nu ştim însă ce-i place, cântă la pian, compune mici cântecele…
Vorbeşte româneşte?
N.C.: Înţelege româneşte, dar răspunde în engleză.
CV Nadia Comăneci (49 de ani)
1969 – Locul al treilea la Campionatele Naţionale de Junioare.
1971 – Primul loc la Campionatele Naţionale de Junioare.
1973 – Primul loc la Campionatul Naţional de Senioare.
1975 – Primul loc la Campionatul European de Gimnastică.
1976 – Devine, la 14 ani, prima gimnastă care obţine nota 10 la Jocurile Olimpice de la Montreal, Canada. Câştigă trei medalii de aur: individual compus, paralele şi bârnă.
1977 – Campioană europeană la paralele inegale.
1978 – Câştigă Campionatele Mondiale de Gimnastică.
1980 – Locul al doilea la Jocurile Olimpice de la Moscova.
1984-1989 – Membră a Federaţiei Române de Gimnastică, antrenor asociat la echipa de juniori a României.
1989 – Trece ilegal graniţa spre Ungaria şi cere azil politic în SUA.
1996 – Se căsătoreşte cu gimnastul american Bart Conner.
1999 – Devine primul sportiv invitat să vorbească la ONU pentru a lansa Anul Internaţional al Voluntariatului.
2003 – Publică în SUA cartea Letters To A Young Gymnast (Scrisori către o tânără gimnastă), tradusă
în limba română la Editura Humanitas în 2004.
