Preşedintele Băsescu a absentat de la summitul Europei Centrale şi de Est de la Varşovia, desfăşurat sub egida preşedintelui american Barack Obama. Gestul nu a fost unul impulsiv, având în vedere că atât şeful de stat, cât şi ministrul de Externe au semnalat anterior rezervele Bucureştiului datorate participării la reuniune a preşedintelui kosovar, doamna Atifete Jahjaga. România se numără printre cele cinci state membre UE care nu recunosc suveranitatea Kosovo, obţinută pe criterii etnice, şi care rămân îngrijorate de precedentul creat în 2008, o dată cu recunoaşterea unui teritoriu secesionist de către cea mai mare parte a statelor lumii.
Decizia preşedintelui se va fi bazat, probabil, pe o combinaţie de factori – pe de o parte, nevoia de a salvgarda interesul naţional, iar pe de alta din solidaritate faţă de Serbia, un stat vecin şi perceput drept prieten de multă vreme. Traian Băsescu a ţinut să explice, într-o apariţie televizată, că o întâlnire dintre el şi înaltul demnitar kosovar cu ocazia unei astfel de reuniuni internaţionale ar fi creat, de fapt, încă un precedent: „Mâine s-ar putea să ne trezim că o ţară organizatoare ne invită să venim şi în stânga mea e Smirnov, preşedintele autointitulat al Transnistriei” – o juxtapunere care i-ar conferi celui din urmă, evident, o nesperată legitimitate. Băsescu a susţinut, de-a lungul anilor, Serbia în eforturile ei de consolidare a unei democraţii viabile după o perioadă dezastruoasă din istoria sa, în care statul ajunsese captiv în mâinile extremiştilor şi comuniştilor duri – principalii vinovaţi pentru sângeroasa prăbuşire a Iugoslaviei. Arestarea şi extrădarea la Tribunalul de la Haga a fostului lider militar al sârbilor din Bosnia Ratko Mladici, autorul masacrului de la Srebrenica, a constituit un pas decisiv făcut de Serbia pe calea reabilitării ei internaţionale. Oricine cât de cât la curent cu evoluţiile politice de la Bucureşti şi Belgrad ştie prea bine că în Serbia forţele reformiste au ajuns între timp să se bucure de incomparabil mai multă susţinere decât cele din România.
Spre deosebire de unii analişti politici români, nu cred că autorităţile de la Varşovia s-au ofuscat din cauza absenţei lui Băsescu de la summit. Relaţia polono-americană este oricum zdruncinată din septembrie 2009, când administraţia Obama a renunţat inopinat la scutul antirachetă din Polonia şi Cehia – decizie luată fără consultări prealabile cu Varşovia şi preponderent pentru a nu supăra Rusia. Un nou sistem antirachetă urmează să fie instalat până în 2015 în Europa de Est – printre alte, precum se ştie, şi în România. Ca atare, Kremlinul este din nou furios nevoie mare. Dar Traian Băsescu pare impasibil atât la agasarea Moscovei, cât şi la eventualitatea de a fi ofensat autorităţile americane prin boicotarea summit-ului din Polonia.
Sub mandatul actualului preşedinte, România a devenit un aliat ferm al marilor democraţii occidentale, demonstrându-se un partener mai serios decât în oricare altă etapă a istoriei sale. Cum faptele grăiesc mai apăsat decât vorbele, România a ales să îşi menţină trupele în Irak şi Afganistan pentru o perioadă mai lungă decât alte state participante la aceste operaţiuni, deşi tributul unei asemenea decizii este dureros, iar hotărârea în mod cert una care lasă loc de controverse. În plus, Băsescu s-a străduit din răsputeri să reducă la un minim tensiunile interetnice, tratându-i pe reprezentanţii maghiarilor din România constant ca pe o forţă politică importantă a ţării. Tendinţe asemănătoare putem observa între timp şi în Serbia, unde autorităţile încearcă, la rândul lor, să recâştige încrederea minorităţilor oferindu-le o serie de motivaţii pentru a refuta secesionismul.
Totuşi, invectivele naţionaliste nu au dispărut complet în România, doar că în prezent acestea par a nu mai fi apanajul extremiştilor, ci al liberalilor. Retorica lui Crin Antonescu la adresa maghiarilor a fost una nemaiîntâlnită la nici unul dintre liderii postdecembrişti ai PNL. Înainte de a-l lăsa să elucubreze, profesorul Andrei Marga putea măcar să-i ofere fostului profesoraş de istorie de la Tulcea un briefing succint pe tema relaţiilor şi conflictelor interetnice. Mi-e greu să-mi îmaginez ce va fi fost în mintea şi sufletul rectorului Universităţii Babes-Bolyai, actualmente unul dintre consilierii de vârf ai PNL, la auzul acestui discurs neurotic naţionalist, dar suspectez că Antonescu va fi reuşit să-i amintească, fie şi involuntar, de Ghiţă Funar. Profesorul Marga s-a opus, pe vremuri, fostului edil al Clujului – şi tare mă tem că se va vedea curând nevoit să-şi reamintească unde anume poate duce miza pe cartea naţionalistă.
În mod aproape ironic pesediştii, prin Grupul lor de la Cluj, par pe departe mai chibzuiţi în privinţa liniştii interetnice. Reputatul sociolog Vasile Dâncu anunţa zilele trecute înfiinţarea – alături de Ioan Rus şi Arpad Paszkany – a unui grup media „de extensie regională”, dar care va viza proiectarea perspectivei transilvănene dincolo de această regiune, eventual chiar şi dincolo de graniţele ţării. Nu mă îndoiesc defel că noul trust de presă va avea curajul să transmită, la nevoie, semnale clare în privinţa formulei transilvănene de depăşire a tensiunilor într-o societate multietnică. Dâncu, Rus şi Pazskany ar face un bine întregii ţări dacă l-ar noroci pe Antonescu cu nişte abonamente gratuite la publicaţiile lor – poate pricepe şi el într-un târziu de ce anume moştenitorul tronului britanic, prinţul Charles, şi nenumăraţi alţi vizitatori de pretutindeni admiră atât de mult această regiune.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
