» La inceputul anilor ’90, Compania 777 infiintata de Theodor Cristian Popescu a fost printre putinele structuri artistice alternative de la noi care au introdus in circuitul teatral romanesc autori noi, precum Tony Kusher si Biljana Srbljanovici.
» Theodor Cristian Popescu a plecat in Canada, unde, impreuna cu sotia sa, Cristina Toma, a infiintat o companie de teatru, cu care a introdus in circuitul teatral canadian autori germani, precum Roland Schimmelpfenning si Marius von Mayenburg.
» Regizorul a montat recent la Teatrul Metropolis "Femeia din trecut" de Schimmelpfenning, un spectacol cinematografic, un thriller live, a carui avanpremiera tocmai a avut loc si care va avea premiera la mijlocul lunii septembrie.
E.V.: In ultima vreme, am tot citit in presa despre intoarcerea acasa a lui Theodor Cristian Popescu.
Theodor Cristian Popescu: Gandim inca in termeni de plecare si intoarcere o circulatie care a devenit deja de multi ani o norma. Mi se pare greu de motivat astazi imobilismul, cand poti sa circuli, sa cunosti, sa intri in alte culturi, cautandu-te ca artist. A vorbi despre plecare si intoarcere inseamna a ramane intre granite. Probabil arta teatrului este si cea mai conservatoare dintr-un anumit punct de vedere, mai ales din cauza dependentei de limba si de identitatea unei natiuni, a unui popor. E totusi arta asociata cel mai adesea fazelor de constructie nationala, atunci se deschideau teatrele nationale… Teatrul a ramas asociat constiintei nationale un pic mai mult decat celelalte arte, care s-au internationalizat mai repede. Dansul, de exemplu, nu mai are nici o problema. Contextul special al teatrului romanesc este ca a ramas inca obsesiv ancorat in asta, in mare parte din cauza faptului ca in anii ’70-’80 a pierdut mare parte din regizorii importanti, care au emigrat. Imediat dupa ’89, a inceput sa-si cultive obsesia recuperarii acestor regizori. Inca speram ca poate se intorc David Esrig, Radu Penciulescu, cu Andrei serban nu prea mai e clara treaba…
Dramaturgia germana pune probleme intr-un mod nemilos si necomercial
» Spui ca arta teatrului este mai conservatoare, iar asta imi aminteste de ce spuneai tu mai demult, tot intr-un interviu, ca teatrul este condamnat sa nu poata fi niciodata in avangarda, spre deosebire de alte arte. Ei, si asa ajungem la spectacolul montat recent la Metropolis, foarte cinematografic.
Teatrul incepe sa accepte un anume fel de a gandi generat de limbajul cinematografic. Numitorul comun al publicului de astazi este, intr-o tot mai mare masura, cinematograful, mai putin literatura. Toate aceste procedee, cum sunt flashback-urile, taieturile, saritura inainte si inapoi, teatrul incearca sa si le insuseasca. si literatura o face, se scrie tot mai mult influentat de film. Initial, lumea s-a temut de asta, plangand disparitia specificului si a puritatii teatrului. Nu va disparea nimic, decat curiozitatea, asta daca noi nu vom zgandari suficient suprafata lucrurilor, astfel incat sa-i determinam pe oameni sa vina la teatru. In nici un caz nu va disparea teatrul pentru ca accepta si foloseste un alt limbaj.
» Cat de greu le-a fost actorilor sa lucreze cu aceste taieturi si salturi temporale, nu tocmai uzuale?
In mod paradoxal, greutatea nu asta a fost. Ci acceptarea unui tip de joc brutal. Am incercat, pe cat posibil, sa nu punem o garda teatrala interpretarii. Am lasat intentionat miscarea nearanjata. Sunt scene in care se sta cu spatele la public, monoloage spuse cu spatele la public. Pe cat posibil, am incercat sa gonim frumosul, mi s-a parut important sa folosesc un spatiu aparent banal, un apartament gol, care sa nu reflecte nimic din personalitatea celor care l-au locuit: mocheta bej, fosta lor viata impachetata in niste cutii identice, diferite doar prin dimensiune. Am lasat lumina aprinsa in sala. Am incercat sa elimin tot confortul spectatorului care are anumite asteptari. Am vrut sa-l iritam.
Pentru mine, acest apartament este un studiu clinic si nu mi s-a parut important ca momentele zilei sa fie marcate prin lumina. L-am vrut mai degraba un fel de acvariu in care s-a aprins neonul, intentia mea fiind si aceea de a lasa aceste intamplari la limita dintre cosmar si realitate. Pentru mine, efectul reusit al unui spectacol este daca dupa – si au existat in fiecare dintre cele trei seri in care a fost prezentat spectacolul – oamenii continua sa se gandeasca la viata lor. Oameni din trecut, care vin sa-ti bantuie prezentul, o promisiune facuta la un moment dat – ce valoare poate avea aceasta, in ce fel te-a legat asta?
» De ce finalul acesta, de tip videoclip?
O data ce Frank isi descopera fiul mort, iar sotia ii arde intr-o alta camera, suntem in plin horror. Intorcandu-ne la intrebarea ta, despre limbajul cinematografic, mi s-a parut potrivita aceasta redare de tip cinematografic, o proiectie care leaga clipuri din filme noir si horror mai vechi, de anii ’50-’60, cu imaginatia lui Frank, totul pe rock’n’roll de anii ’60, intr- un fel apropiat de "I Will", Beatles, care ii lega pe ei. Astazi, cand ne intrebam atat daca tragicul mai exista in teatru, am tinut sa fac acest comentariu, ca tragicul a devenit horror, si horrorul, cinema.
» De unde acest interes al tau fata de dramaturgia germana?
E inexplicabil pentru mine, mai ales ca nu sunt deloc competent in cultura germana. Nu stiu limba, nu ma simt bine in Germania, nu ma simt apropiat de firea acestui popor, nu sunt acolo. Dar dramaturgia lor pune problemele intr-un mod nemilos si necomercial. si Schimmelpfenning, ca si Marius von Mayenburg, pe care il admir si cu care sunt amic, nu se tem ca nu vor vinde. Cand isi pun o intrebare, merg pana la capat. Piesele lui Schimmelpfenning, de exemplu, sunt jucate mai peste tot, potrivit unor comentarii, mai mult sau mai putin oficiale, este germanul cel mai tradus in afara dupa Goethe, dar, in acelasi timp, spectacolele facute dupa piesele lui nu sunt succese comerciale.
Oamenii nu pleaca dorindu-si sa le revada, eventual cu alti patru prieteni, carora sa se grabeasca sa le cumpere bilete. Sunt percepute ca fiind texte al caror scop este sa irite. "Noapte araba", de exemplu, are reputatia unei piese imposibil de montat. Dar toata lumea vrea sa o faca.
"Venim tot timpul si masuram cu echerul, sa vedem cine e mai bun"
» Ai o regula? Cauti acele texte care te imping spre un nou discurs regizoral sau care sa-i provoace pe spectatori?
Mai curand a doua varianta. Sunt foarte putin preocupat de dezvoltarea unui limbaj teatral in ceea ce ma priveste. Daca vei vedea si alte spectacole ale mele, nu folosesc in doua acelasi limbaj. si nu asta ma ghideaza. Nu traiesc cu privirea intoarsa spre mine, ca artist, preocupat de cum ma dezvolt si cum sunt eu vazut. Mi se pare ca imi fac treaba daca pietricica aruncata de mine reuseste sa produca niste unde. Scopul meu nu este sa descopar un tip de teatralitate care imi este propriu.
» Interesant, pentru ca o mare parte din artistii romani sunt mai degraba autoreferentiali, dorindu-si sa-si puna amprenta pe tot ceea ce fac.
E o caracteristica a culturii romane, care o tine intr-o anumita adormire, lipsa de vitalitate. Venim tot timpul si masuram cu echerul, sa vedem cine e mai bun. De aceea si cred ca nu ne facem treaba asa cum trebuie. Daca mai vine cate o trupa straina care are curajul sa sparga barierele dintre public si spectacol, noi nu avem curajul s-o facem in chip programatic. Exista si o suspiciune adanc inradacinata intre noi, ne suspectam unii pe altii ca vrem sa epatam, exista un climat destul de cinic si de negativ. Nu-ti ascund ca, in urma cu vreo doua luni, cand am revenit in Romania, am intrebat multa lume ce-mi recomanda sa vad.
Toti mi- au zis: nimic. si asta m-a tulburat foarte mult. Pe de o parte, mi-a indicat un cinism general; ma indoiesc ca nu exista chiar nimic interesant de vazut. Pe de alta parte, se poate sa fie un moment in care teatrul din Bucuresti sa nu fie in cea mai buna forma a lui. Dar e si semnul unei anume lipse de curiozitate care s-a instalat printre oamenii de teatru. Iti spun cu convingere ca un anumit spectacol e prost, dar cand ii intrebi daca l-au vazut, iti spun ca nu, dar ca le-a spus cineva. In culturile vii nu exista acest tip de atitudine.
"A sasea oara cand au plecat minerii spre Bucuresti mi s-a parut ca nu mai suport"
» Si totusi ai reusit sa vezi ceva?
Destul de putine, pentru ca eu am ajuns la sfarsitul primaverii, cand, intr-un mod inexplicabil pentru mine, totul se inchide. Au fost oameni care mi-au spus ca e sinucidere curata sa faci avanpremiera in august, asa cum am facut eu. Am trimis oameni in fiecare seara acasa, pentru ca nu mai erau locuri. Orasul traieste si peste vara. Daca intr-adevar este vorba despre concedii, atunci ar putea foarte bine sa inchirieze scena companiilor independente. Am vazut multe la Sibiu, la festival, unde mi s-a parut ca teatrul din provincie arata bine, ca a scapat cumva de complexul de provincial. Mai degraba in Bucuresti detectez o delasare a demnitatii artistice.
» Ce te-a enervat atat de mult cand ai decis sa pleci in Canada?
Nici nu mai stiu. M-au enervat mineriadele. Am plecat tardiv, chiar la ultima. Dar pentru mine a fost prea mult. A sasea oara cand au plecat minerii spre Bucuresti mi s-a parut ca nu mai suport. si am mi-am zis ca, orice s- ar intampla, plec. Cred insa ca as fi plecat oricum. Mi se pare greu imaginabil, daca granitele sunt deschise, sa rezisti intr-un singur loc.
