România este țara cu cei mai triști bătrâni, titra la începutul acestui an un important post național de televiziune, după ce Eurostat a făcut public un studiu care arăta că „nota la satisfacția vieții” dată de românii de peste 64 de ani a fost de numai 6,2 din 9 puncte posibile. În vreme ce în țările civilizate cei de vârsta a treia se declară mai mulțumiți de viața lor chiar mai mult decât tinerii de 20 de ani, la noi e tocmai pe dos, arăta Pro TV.
Bătrânii României, mai bolnavi decât cei ai Europei, scria și un important ziar național, în urmă cu doi ani, pornind de la același Eurostat, care arăta că românii au cea mai scăzută speranţă medie de viaţă la naştere din toată Uniunea Europeană. „Femeile de 65 de ani au o speranţă de viaţă de 17,2 ani, însă numai 5 ani din aceştia sunt, în medie, fără probleme medicale. Adică, statistic, între 70 şi 82,2 ani se vor chinui cu bolile şi dizabilităţile”, menționează Adevărul.
V-ați plictisit deja să citiți statistici pesimiste, care deocamdată, la cei 30-40 de ani ai dumneavoastră, vă fac să dați din mână enervat și să spuneți, „Ei, mie nu o să mi se întâmple asta”? Îmi pare rău, dar mai urmează și alte date.
România are una dintre cele mai mici pensii medii din Europa, arată o revistă economică. În trimestrul I al acestui an a fost de 845 de lei, adică doar 190 de euro, potrivit Capital. În același timp, în Luxemburg un pensionar primește 3.000 de euro, în Italia – 1400 de euro, iar în Franța, în medie, 1100. Chiar și în Polonia și Cehia pensiile ajung la circa 400 de euro.
În fine, românii alocă pentru mâncare 41% din veniturile lor, aceasta fiind cea mai mare pondere din Europa, în condițiile în care doar prețurile sunt aliniate la Occident, nu și salariile, după cum au simțit asta majoritatea cetățenilor în ultimele două decenii.
Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, vă întreb: și atunci de ce ne mirăm că bătrânii reprezintă electoratul cel mai ușor de manipulat? Acum, noi suntem tineri, mulți relativ bine plătiți, ne permitem să ieșim cel puțin la o bere în oraș, dacă nu măcar într-o vacanță în străinătate în fiecare an.
Dar un bătrân ce poate face, când are cea mai mică pensie din Europa, care abia îi ajunge de mâncare, întreținere și medicamente pentru bolile lui mai multe decât ale bătrânilor din Europa? Evident că e obligat să stea închis în casă, locul până la urmă cel mai economic, să privească la televizor, distracția cea mai ieftină. Iar această izolare nu poate duce decât la frustrare, o stare care trebuie vărsată cumva. Și aici intervin politicienii fără scrupule și jurnaliștii corupți care au învățat, în 25 de ani, cum să canalizeze frustrări pentru propria folosință.
„Dar bătrânii își merită soarta, au tolerat comunismul, l-au votat pe Iliescu”, veți spune – și multă vreme am susținut și eu același lucru. Parțial cred că m-am înșelat și voi explica de ce.
Regimul comunist a fost unul „șmecher” și, ca orice regim autoritar, nu a avut scrupule. Autoritățile dictatoriale comuniste nu s-au mulțumit doar să-i bage la pușcărie pe cei care vroiau mai mult de la viață, ci au intervenit până la cel mai mic nivel pentru a anihila orice dorință a omului de a progresa.
De ce credeți că statul le oferea românilor, fără prea multă bătaie de cap din partea acestora, mult invocatele în ziua de azi locuri de muncă și apartamente? Pentru că e una dintre cele mai bune căi de a-l opri pe cetățean să mai aibă inițiative proprii. Până la urmă, în ziua de azi, tinerii care se luptă să-și cumpere un apartament sunt obligați, implicit, să muncească tot mai bine și tot mai mult și, de la un punct încolo, asta îi obișnuiește să vrea mai mult de la viață. Și apoi de la regimul care-i conduce.
Comuniștii au făcut tot posibilul ca „omul nou” să devină un personaj plafonat, care se mulțumește trei decenii cu același loc de muncă, din care știe că va ieși la o pensie călduță, nebănuind că tocmai această cale ușoară prin viață este capcana pentru ca el să devină un animal docil, numai bun de subjugat. Un psiholog a propus în acele vremuri ca fiecare angajat să treacă printr-o reconversie profesională, la 40 de ani, tocmai pentru a nu se plafona, dar lucrarea sa a fost cenzurată, iar propunerea sa interzisă. Statul nu avea nevoie de oameni proaspeți.
Apoi a venit revoluția, iar acest „dolce far niente” înșelător s-a prăbușit în 1989, într-un moment în care pensionarii pe care azi îi blamăm aveau 35-40 de ani. Adică, erau deja la jumătatea unei vieți în care regimul comunist făcuse totul să le omoare inițiativa individuală. Pentru unii, tranziția spre capitalismul mult visat – sălbatică, fără reguli – a fost un șoc. Unii s-au trezit la 40 de ani că nu știu să facă decât un singur lucru – pentru că nimeni nu-i pregătise pentru altceva – și nici pe acela nu-l mai pot face, pentru că fabrica lor s-a închis peste noapte. Și au început următorii 20 de ani în care, în loc să se bucure că sunt la apogeul vieții, s-au trezit aruncați într-un malaxor în care tot felul de personaje devenite „patroni” le hotărau destinul după chef, fără reguli și fără nici o protecție din partea autorităților acum democratice.
Iar la finalul acestor două decenii, când credeau că au scăpat, stând pe la cozi pentru televizoare și frigidere noi cum nu-și mai luaseră mulți de la revoluție, a venit o a doua criză, cea economică, care i-a lovit și mai tare. Mulți dintre pensionari și-au făcut credite de consum – mici, dar împovărătoare la băncile capitaliste ale căror metehne nu le cunoșteau și nici nu-i interesaseră până atunci.
Așa încât, la finalul unei vieți aflate la cheremul istoriei, și consider că expresia nu e o exagerare, acești oameni s-au trezit cu cele mai mici pensii din Europa, cei mai bolnavi din Europa, cei mai triști din Europa. Parțial, e și vina lor că au acceptat toate acestea.
Dar să fim sinceri cu noi: câți dintre cei care acum ne simțim revoluționari am fi fost la fel într-un regim represiv. La urma urmei, eu cunosc câțiva politicieni tineri și câțiva colegi jurnaliști de vârsta mea din care ar fi ieșit niște turnători clasa I dacă s-ar fi născut mai devreme.
Și atunci care e soluția?, veți întreba. În primul rând, înainte de a-i înjura pe bătrâni pentru plimbări duminicale pline de ură, mai bine am blama și acționa împotriva unor instituții ale statului, precum Consiliul Național al Audiovizualului, care permit unor posturi private de televziune să incite la ură.
Iar al doilea rând, în loc să ne ascundem într-un bar șic din Centrul Vechi, disprețuindu-i pe bătrâni și lumea prost construită de ei, mai bine am ieși în stradă și la vot și pentru a acționa împotriva politicienilor care încurajează și profită de această lume pe dos.
În fine, înainte de a arunca cu pietre în bătrâni, trebuie să avem în vedere următorul lucru evident: tinerețea în sine nu e o calitate, așa cum bătrânețea nu e un defect. Nu de alta, dar s-ar putea să ți se întâmple și ție.
