Bătălia pentru dublarea filmelor nu s-a soldat cu victime, dar s-au ridicat voci foarte vehemente împotriva proiectului de lege depus la Cameră. Regizorii români, dar şi criticii au sărit ca arşi. S-au adus tot felul de argumente, printre care şi acela că aşa învăţăm noi englezeşte. Fără profesor, fireşte. Dar au mai fost şi altele, anume că se şterge mult din „culoarea” filmului dacă îl lipseşti pe spectator de sonorul original. S-a spus şi că nu putem face asta deoarece suntem o limbă mică. S-a mai spus că aşa ne izolăm de restul lumii şi altele asemenea.
În sprijinul iniţiativei legislative care a trezit spiritele artistice româneşti este invocat faptul că în Europa numai vreo 108 milioane de cetăţeni urmăresc filmele în limba originală şi vreo 555 de milioane le văd dublate. Sunt invocate exemplele unor ţări mari, deci cu limbi vorbite de multă lume, cum ar fi Franţa sau Germania, ai căror cetăţeni aud dialogurile din filme în propria limbă, acestea fiind dublate. Până acum câţiva ani, îi consideram analfabeţi pe spectatorii filmelor dublate, care nu ar fi în stare să citească în ritm destul de susţinut dialogurile. Dar poate că subtitrarea e unica şansă, pentru spectatori, să citească ceva. Cărţi sau ziare oricum nu mai citeşte multă lume. Filme, însă, văd mai toţi, deci ar trebui să li se dea această şansă de lectură.
De când mă ştiu am auzit şi am şi invocat exemplul ţărilor străine, civilizate. Nu e rău, dar nu cred că trebuie să mergem până acolo încât să copiem chiar totul. Cu atât mai mult cu cât dublarea filmelor străine s-a obţinut, în general, în ţările respective, de către sindicatele actorilor. Măsura aceasta se va lua de îndată ce se va vota şi la noi o nouă lege a teatrelor, conform căreia teatrele nu vor mai avea actori angajaţi, lucrând, aşa cum se spune cu atâta plăcere mimetică, „pe proiect”. Atunci, actorii rămaşi pe dinafară se vor organiza în sindicate şi acestea vor căuta soluţii pentru salvarea tuturor. Iar una dintre aceste soluţii este chiar dublarea filmelor străine, de unde mulţi actori ar putea câştiga un ban cinstit.
Să fie această măsură a dublării filmelor doar o încercare de sincronizare cu viaţa noastră în care, demult, vorbim cu vorbele altora, şi avem chiar cazul de mai sus, cu proiectul, plus multe altele, în care repetăm automat ce trebuie, conform limbii de lemn internaţionale de azi. Ca să nu mai vorbesc de vremea dinainte, când se citeau în şedinţele de partid, pur şi simplu, texte compuse care veneau „de sus”?
Dar, în fond, în lumea politică de azi nu sunt dublate vocile? Căci nu întotdeauna când auzi vocea lui Boc vorbeşte chiar domnia sa. Şi mai sunt atâtea voci care, acolo, repetă papa¬ga¬¬liceşte ce le dictează emi¬nen¬ţele mai mult sau mai pu¬ţin cenuşii. Să nu uităm un lucru: aceste personalităţi sunt aşa numai cât timp au funcţii. Pe urmă le uiţi şi nu mai contează. În timp ce marii actori rămân, cu tot cu vocile lor, şi după ce nu mai sunt de mult vii.
Revenind la iniţiativa legislativă a dlui Victor Socaciu, e clarcă aceasta poate fi o măsură socială, dar nu e în nici un caz una culturală. În primul rând că un actor cu vocea altuia e pe jumătate trădat. Imaginaţi-vi-l pe Richard Burton fără vocea lui. Cine l-a văzut şi l-a auzit va putea să aprecieze cât de departe e, în cazul ăsta, griva de iepure. Sau un Robert de Niro, sau un Jean Gabin, actori cu voci absolut caracteristice, care fac parte din personalitatea lor. A dubla echivalează, în cazul ăsta, cu a castra.
Nicolae Prelipceanu este publicist
