Tocmai ce am lansat, împreună cu colegii mei de la CRPE Paul Ivan şi Dragoş Dinu, un raport numit „Cum am folosit fereastra de oportunitate? Bilanţul unui an de relansare a relaţiilor România-Republica Moldova”. Este o primă monitorizare independentă a ceea ce a făcut România pentru Moldova în perioada fericită în care am avut acolo un guvern proeuropean. Să sperăm că vom mai avea aşa ceva. Evident, raportul nostru acoperă o serie mai largă de probleme; am selectat azi fragmente din capitolul despre Transnistria, o gaură neagră despre care opinia publică românească ştie foarte puţine, deşi e foarte aproape de noi.
Problema transnistreană reprezintă un paradox pentru Republica Moldova (R.M.): de aproape 20 de ani, enclava funcţionează de facto ca un stat separat, cu o societate care trăieşte virtual mai mult în Rusia decât în R.M., care se informează aproape exclusiv din surse ruseşti şi doreşte să se unească cu Rusia, dar este refuzată de Moscova, în timp ce societatea din dreapta Nistrului doreşte să se îndrepte spre UE, dar este amânată de aceasta.
Transnistria în sine are forţe militare mai numeroase decât armata naţională a R.M., plus o superioritate netă în materie de dotare cu armament. Asta, dacă nu numărăm şi forţele militare ruseşti staţionate acolo ca trupe de menţinere a păcii. O pace neameninţată, de altfel, de nimeni, pentru că la Chişinău nici măcar nu se ia în considerare o rezolvare prin forţă a problemei. Şi aici apare paradoxul românesc în ceea ce priveşte Transnistria: România nu există dincolo de Nistru decât ca sperietoare folosită de regimul separatist, care îşi justifică existenţa prin faptul că Moldova se va uni cu România. Dacă asculţi retorica paranoidă de acolo, există o conspiraţie permanentă, chiar şi dincolo de regimurile politice de la Bucureşti şi Chişinău, pentru a ocupa Transnistria. Linia oficială a Bucureştiului, susţinută permanent de toate guvernele, este că România susţine integritatea teritorială a R.M. (inclusiv suveranitatea asupra Transnistriei).
Este o poziţie înţeleaptă, pe care trebuie să o continuăm. În acelaşi timp, este la fel de adevărat că Transnistria nu reprezintă nici o miză pentru România. Dacă interesul pentru R.M. propriu-zisă este justificat prin legături istorice profunde, românii tind să vadă Transnistria ca pe un apendice inutil, ataşat de sovietici la Basarabia istorică pentru a încurca lucrurile. În mod ciudat, asta e ceea ce cred transnistrenii înşişi, care vorbesc despre legarea Transnistriei de Moldova istorică ca de o nedreptate produsă de pactul Ribbentrop-Molotov. („Noi am fost daţi Moldovei prin pactul Ribbentrop-Molotov. Dacă Europa nu mai recunoaşte acest pact, noi de ce să mai rămânem cu Moldova?” – fost ministru de Externe al Transnistriei.)
Aici intervine un conflict de aşteptări între români şi moldoveni. Dacă primii privesc cu detaşare Transnistria şi se miră când sunt invocaţi într-un conflict care nu îi priveşte, Transnistria este văzută de comunitatea de experţi şi oficiali de la Chişinău drept o ameninţare organică la adresa unui stat propriu, care oricum e greu de construit, având în vedere conflictul intern dintre moldovenişti şi români. Intervine aici acea logică de „nation building” („construire a naţiunii”), care marchează profund gândirea moldovenilor. Suplimentar, mai e şi sentimentul de neputinţă, dat fiind că nu pot schimba situaţia de facto din Transnistria, unde românii/moldovenii (dacă la Chişinău doar PCRM face diferenţa, la Tiraspol asta e linia oficială vehement apărată, acolo „moldoveneasca” se scrie încă cu chirilice) şi ucrainenii rusofoni băştinaşi formează majoritatea populaţiei, dar sunt conduşi de o elită de ruşi, cei mai mulţi dintre ei născuţi în restul URSS şi aduşi acolo în ultimele decenii ale comunismului pentru a construi industria grea şi de armament. Mai este problema celor 11 comune aflate dincolo de Nistru care, în timpul războiului de la începutul anilor ’90, au ales să lupte de partea moldovenilor, deci acum se află sub jurisdicţia Chişinăului. Şi, pe de altă parte, există marea problemă a Tighinei (Bender), cetate istorică a Moldovei, aflată pe această parte a fluviului, dar rămasă în mâna separatiştilor.
Transnistria nu este foarte prezentă pe agenda internă de la Chişinău, dar orice sugestie că ar trebui să se renunţe la ea în mod oficial naşte reacţii vehemente acolo. România şi românii ar trebui să trateze cu empatie sensibilitatea moldovenilor faţă de chestiunea Transnistriei. Sugestiile neoficiale (transmise mai mult dinspre experţi independenţi şi foşti oficiali decât dinspre instituţiile româneşti) cum că Moldovei i-ar fi mai bine fără Transnistria şi că ar avea mai multe şanse să intre în UE sunt neavenite şi nu vor fi oricum ascultate. Preşedintele Băsescu s-a apropiat periculos de mult de a spune aşa ceva atunci când a declarat că, în viitor, graniţa UE va fi pe Nistru. Ulterior, într-un interviu din Financial Times, a lămurit sensul celor afirmate, explicând că a avut în vedere o graniţă generică a UE, că nu era o referire la statutul Transnistriei.
Nu este treaba noastră să încurajăm R.M. într-o direcţie sau alta. Iar dacă o facem, se va întoarce împotriva noastră, sindromul „fratelui mai mare” va face ca orice sugestie de acest tip să aibă efecte exact opuse. În mod evident pentru cine călătoreşte între Chişinău şi Tiraspol, cele două societăţi au tot mai puţine în comun. Tentativa Germaniei de a testa prin Transnistria bunăvoinţa Rusiei va fi, probabil, ultima încercare de a ţine unite cele două maluri ale Nistrului. Există o oarecare încordare la Chişinău cum că o încorporare a Transnistriei în R.M. înainte de demilitarizare şi democratizare ar putea de fapt să „transnistrizeze” întreaga R.M. Transnistria este un stat-fantomă condus de serviciile secrete şi care trăieşte din contrabandă de stat, plus subvenţii şi pensii plătite de Rusia populaţiei de acolo. De aceea, nu orice fel de reunificare este acceptabilă pentru Chişinău.
România nu are nici o miză în Transnistria. De altfel, este ceea ce oficialii moldoveni implicaţi în chestiunea transnistreană le-au transmis neoficial celor români: ne ajutaţi prin abţinere. Orice poziţie a României nu face decât să dea apă la moară Tiraspolului, chiar dacă ea în sine poate fi bine intenţionată. În acest caz, abţinerea maximă este dovadă de înţelepciune, atât în ceea ce priveşte poziţii faţă de Transnistria, cât şi în ceea ce priveşte sugestii către Chişinău. Nu e treaba noastră să facem nici una, nici alta. Ce putem face, ca membri ai UE, e să insistăm pentru o implicare mai mare a UE în teren. Misiunea de supraveghere la graniţă (EUBAM), prin care UE a trimis 125 observatori pe graniţa moldo-ucraineană, a avut rezultate spectaculoase, pentru că a încurcat contrabanda de stat organizată de Ucraina (mai degrabă de către autorităţile regionale de la Odessa) şi Transnistria.
S-ar putea ca într-o zi graniţa UE să fie pe Nistru? S-ar putea. Aşa cum s-ar putea ca, peste o vreme, R.M. reunită să fie un stat funcţional. Dacă Transnistria va rămâne de jure sau nu în R.M., aceasta va fi doar decizia Chişinăului. Probabil că peste 15-20 de ani, dacă eforturile internaţionale eşuează, societatea moldovenească va accepta scenariul separării de jure, cerând în schimb o recompensă foarte mare. Şi pentru a face un asemenea pas, doar promisiunea aderării la UE reprezintă o recompensă destul de mare. Dar, deocamdată, e prea devreme pentru a discuta măcar posibilitatea, iar R.M. are datoria să încerce să se menţină unită şi nu e treaba noastră să încercăm scenarii premature. Închei cu ceea ne spunea un alt fost diplomat transnistrean: „Principalul acţionar în Republica Moldova este Uniunea Europeană, în timp ce principalul acţionar în Transnistria este Rusia. Dacă aceşti doi acţionari principali se înţeleg, atunci conflictul se poate rezolva”.
