Satul Corbi, din comuna cu acelasi nume. Peisaj parca desenat. Pe unele proprietati, timpul pare a se fi oprit undeva la sfarsit de veac XIX. La prima vedere, pare ca aici este un colt de rai. Dar, pentru unii dintre locuitori, corbii, pasarile-simbol ale locului, au prevestit destine intunecate. Pentru ei, viata s-a oprit in anul 1958, atunci cand Securitatea a decapitat miscarea de rezistenta „Haiducii Muscelului”.
De atunci, viata inseamna altceva pentru ei. Si asta pentru ca nu si-au pus privirea in pamant atunci cand i-au intalnit pe partizani, pentru ca i-au adapostit sau i-au hranit. Multi dintre ei nici nu ii cunosteau pe membrii miscarii de rezistenta. Au facut doar greseala de a fi oameni de omenie. Si au platit fiecare dupa putere. Unii au fost doborati in inchisoare sau in „libertatea” de dupa, altii traiesc si azi cu spaima ca oameni in uniforma le vor patrunde in casa si ii vor duce din nou pe drumul calvarului care a inceput pentru toti la Pitesti. Si au fost rasplatiti! Pentru fiecare an de puscarie primesc lunar… 200.000 de lei vechi.
„Fata de suferintele noastre, nu e multumitoare…”
Sorescu Gheorghe, sat Poenarei, comuna Corbi, arestat in 24 iunie, 1958. Invinuit de legaturi cu „Haiducii Muscelului”. Condamnat la sapte ani de inchisoare si confiscarea totala a averii. Tatal sau, Sorescu Nicolae, este executat pe 21 iulie 1959, la Jilava, alaturi de fratii Arnautoiu si alti 13 musceleni, toti fiind considerati lideri ai miscarii de rezistenta. Sorescu-fiul iese din inchisoare dupa patru ani si jumatate. Astazi, are o pensie de 900.000 lei si traieste in casa care i-a fost confiscata si mai apoi retrocedata. Pamanturile insa…
Primarul PSD-ist al comunei, Mihai Ungurenus, intreaba insa: „Da' parca s-a mai marit, nea Sorescule?”. Batranul lasa ochii in jos si recunoaste spasit ca, „intre timp, s-a mai marit nitel”. „E buna si pensia, dar fata de suferintele noastre nu e multumitoare. Da' ce sa-i faci, multumim lui Dumnezeu ca am scapat”, spune domnul Sorescu.
„Si cum ne-a spus domnu' Ticu
asa a fost…”
Pensia o primeste „incoace, dupa 1992”. Recunoaste ca nu a venit niciodata la Bucuresti sa-si ceara drepturile. „Nu m-am dus, ca nu ne-a chemat nimeni si pe noi. N-am avut de ce. Am fost o data la Pitesti, cand a venit si domnul Ticu Dumitrescu. El ne-a spus ca se cazneste sa ne faca si noua o mica pensie, cat s-o putea. Asa a fost, cum a zis dumnealui, ca dupa vreo doua luni am fost chemati din nou la Pitesti, ni s-a facut dosar si ni s-au stabilit pensiile”, povesteste domnul Sorescu.
„Cat e de bine ca iei bani”
Mama Avida, asa ii spun satenii din Corbi, este vaduva lui Mariut Ion, arestat si condamnat la sapte ani inchisoare si confiscarea totala a averii pentru ca i-a hranit, intr-o seara, pe haiducii musceleni. Mariut Ion a trecut prin inchisorile de la Pitesti, Jilava, iar mai apoi a fost dus la Canal. S-a intors in anul 1963, dupa patru ani si jumatate de detentie. In urma cu cinci ani a plecat sa se odihneasca langa cei pe care i-a ajutat.
„I-a dat 200.000 lei pentru fiecare an de detentie. Si ii spunea la Primarie „cat e de bine ca iei bani”. Nu are statul bani sa-mi plateasca tineretea mea si a sotului meu. Cat a fost de greu…”, spune mama Avida, abia tinandu-si lacrimile.
Familia Mariut avea 18 prajini de pamant inainte de confiscare. Astazi, mama Avida nu mai are nici o bucata din acest teren. „De bine-de rau ai pensie, imi spune la Primarie. Si sa am rabdare mi se spune, ca pamantul e al meu si o sa-l primesc”, povesteste cu amar femeia.
Monument pentru Elisabeta Rizea, pensie de mizerie pentru fiica ei
De la Corbi, drumul principal duce catre Nucsoara, satul in care au trait cei mai multi „banditi”. Intr-o casa mica, albastra, parca desprinsa dintr-un album cu fotografii dintr-un alt secol, a trait Elisabeta Rizea. Astazi, fiica ei, Elena Rizea, insufleteste aceasta casa. O batrana micuta, coplesita de amintiri de cosmar. Nu mai are lacrimi. Povesteste in soapta, de parca cineva ar asculta ce vorbim. Multe au vazut ochii Elenei Rizea si mult incercata i-a fost inima. Nu se plange, dar nici nu uita cum au fost obligati sa traiasca. La plecare, inainte de a ajunge la poarta, o intreb ce pensie are. Raspunsul ei ma impietreste. Spune firesc, ca si cum asa ar trebui sa fie: „O suta cincizeci de mii”.
In memoria Elisabetei Rizea va fi ridicat un monument. Potrivit initiatorilor, Fundatia Academia Catavencu, acesta va fi amplasat fie pe piedestalul fostei statui a lui Lenin din Piata Presei Libere, fie pe cel al Ostasului Sovietic de pe Bulevardul Kiseleff.
