Printre noutățile pe care le aduce ediția de anul acesta a Festivalului Internațional „George Enescu“ se numără și o consistentă secțiune dedicată muzicii contemporane. Pentru prima dată, în cadrul Forumului Internațional al Compozitorilor, vom avea la București o pleiadă de staruri ale muzicii contemporane mondiale.
Despre această secțiune a Festivalului “George Enescu”, despre ce înseamnă muzica secolului XXI în lume, dar și despre filonul ei românesc vorbim acum cu compozitorul Dan Dediu.
RL: Anul acesta, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu“ muzica contemporană ocupă un loc special. Detaliați, vă rog, manifestările dedicate acesteia.
Dan Dediu: Pentru ediția de anul acesta a existat o idee a directorului artistic, Vladimir Jurowski, susținută de directorul executiv al Artexim și al festivalului, Mihai Constantinescu, de a reconecta un eveniment de talia acestui festival cu muzica zilelor noastre. Eu am fost întrebat dacă aș putea macheta un anumit format și m-am gândit la Forumul Internațional al Compozitorilor, FIC. Astfel, nu numai că vom avea lucrări de compozitori contemporani cântate în festival dar, și mai mult, ei vor fi invitați ai festivalului și-i vom vedea la București. Lucru absolut formidabil dacă ne gândim la statutul lor de staruri mondiale, de aceeași statură cu interpreții care vin. Ei nu sunt mai puțin faimoși, ci doar mai puțin cunoscuți, deoarece compozitorul, prin ce face, nu este atât de vizibil precum un interpret, un pianist, un dirijor. Dar, fără compozitor sigur că aceștia vor avea mai puțin de cântat, ca să spunem așa.
În această ediție au fost invitați compozitori care scriu în direcții foarte diverse, majoritatea lor având preocuparea de a se reconecta prin muzica lor cu marele public.
Dați-ne câteva exemple de nume sonore ale muzicii contemporane care vor fi prezente în festival.
Acești mari compozitori care vor fi prezenți în festival, au făcut parte în anii ’70, ’80 din avangarda muzicală. Cu timpul, au reușit să integreze în compoziția lor și tradiția și să devină cunoscuți pe plan mondial. Iar muzica lor este acum și accesibilă, dar și provocatoare intelectual. Adevărați maeștri vor fi aici la București în septembrie, și știu ce vorbesc. Aceștia sunt cântați din America până în Japonia, China, America de Sud. Dacă ne gândim numai la Sir James MacMillan, Magnus Lindberg, la Rodion Șcedrin, Zygmunt Krauze sau la personalități importante în muzica de film precum Elliot Goldenthal sau Vladimir Cosma etc. și vă puteți face o idee.
Aceștia, împreună cu compozitorii români care vor fi prezenți, constituie un desant foarte important atât în gândirea componistică actuală, cât și în estetica muzicii contemporane, diferită de cea a anilor ’60-‘70. Muzica contemporană se schimbă și ea, nu mai este o sperietoare pentru un public de filarmonică sau festival. Ba, dimpotrivă, este o muzică cât se poate de accesibilă și frumoasă. Sigur, trebuie să pornești de la un anumit nivel. Nici Mahler sau Brahms nu sunt foarte accesibili pentru un anumit segment de public! Trebuie să existe un nivel minim de educație muzicală în zona muzicii simfonice, de operă, de cameră.
Vom avea lucrări ale acestor compozitori, îi vom avea și pe ei aici, i-am invitat să țină niște miniconferințe, să vorbească despre muzica lor sau despre problemele pe care le întâlnesc în compoziție. De exemplu, Sir James MacMilian, dintre temele pe care le-am gândit, a ales una absolut extraordinară, „Cum scriem muzică demnă de a fi cântată de orchestre de profesioniști, dar și de amatori, de coruri de profesioniști, dar și de amatori“. E o preocupare reală a acestor compozitori, care au trecut prin mai multe etape stilistice și care au ajuns apoi la maturitatea creatoare, să încerce provocarea de a se adresa unui public din ce în ce mai larg. Sigur, dacă vrei un public din ce în ce mai larg, limbajul muzical se îngustează și va trebui să găsești metode de a vorbi pe limba publicului. Vorba lui Arnold Schönberg în anii ’50 – el fiind intemeietorul dodecafonismului și a tonalismului muzical –, când a spus, cu câțiva ani înainte de a muri: „Încă se mai poate scrie multă muzică bună în Do major“.
Cui se adresează această muzică?
Generațiile se schimbă și acum ne adresăm unor generații de internauți și de oameni care au telefon mobil – un calculator, asta este smartphonul – permanent în buzunar! Care accesează instantaneu orice formă de informație muzicală, video sau altceva, și care au o deschidere absolut uluitoare, nu-i mai poți cantona într-un anumit stil.
Compozitorii care vin la Festivalul Enescu sunt oameni care și-au dat seama de această realitate și care încearcă să aducă muzica simfonică și de cameră în secolul XXI.
Cine participă la întâlnirile cu acești compozitori contemporani? Are acces oricine sau doar specialiștii?
La aceste miniconferințe intrarea este liberă. Oricine dorește poate participa. Există câteva burse pentru tineri compozitori acordate de Artexim, adică li se oferă casă, masă și intrare liberă la toate manifestarile festivalului din acele zile. Mai este un lucru care ar trebui spus. Compozitorii, fiind și ei niște scriitori, de multe ori sunt persoane centrate pe propriul ego, nu sunt în general foarte comunicativi, au păreri foarte clare despre ceea ce vor să facă, ceea ce le place și ceea ce nu le place. Faptul de a aduce împreună într-un forum internațional compozitori foarte diferiți este o provocare pe care -ne-am asumat-o.
Ce importanță are acest forum pentru compoziția muzicală românească?
Este un câștig pentru cultura muzicală româneas-că, cultura componistică românească și eu cred că George Enescu ar fi fost fericit dacă ar fi știut că în cadrul unui festival Enescu încep să se organizeze și întâlniri între compozitori, nu numai între interpreți și orchestre.
De ce am veni să ascultăm muzică contemporană? Dați-ne câteva argumente.
În general, eu cred că nu există muzică contemporană, necontemporană, veche etc. Îi spunem așa pentru că așa ne-am obișnuit. Eu cred că există muzică bună și muzică mai puțin reușită. În general, muzica este făcută să-i facă pe oameni fericiți, să-i deconecteze și, în același timp să fie și o modalitate de cunoaștere și de autocunoaștere. Muzica nu este numai acel lucru despre care Caragiale spunea că „gâdilă urechea plăcut“ – și aceasta-i o condiție, dar nu singura. Or, această muzică contemporană bună, cred eu că întotdeauna ne pune în fața sensibilității omului contemporan. Există o multitudine de stări cu care ne putem identifica și cu care putem să mergem mai departe. Vedem lucruri interesante, auzim lucruri interesante. De fapt, urechea este și ea un instrument de cunoaștere, nu numai ochiul, creierul. Prin ureche luăm legătura cu substanța nevăzuta a lumii, e clar că nu trebuie să vezi totul pentru a crede. Muzica este primul argument, nu vedem muzica, dar o auzim. Fiecare compozitor își creează propriile reguli de control al emoțiilor. Or, să asculți o muzică ce transcende trei sau patru minute cum suntem obișnuiți la muzica pop, rock, sigur că necesită un antrenament și o atenție deosebite. În același timp și satisfacția este pe măsură. Este o construcție, e ca și cum ai vedea un palat, spre deosebire de o căsuță. Un palat necesită o cantitate de muncă și o responsabilitate mult mai mare. Și de problematizare, cum faci structura de rezistentță, cum poziționezi pilonii. În muzică, pilonii sunt armonia, melodia este forma în ansamblu, culoarea este timbrul, ce instrumente cântă, orchestrația și așa mai departe. Toate aceste elemente pot constitui argumente pentru a ne deschide urechile și a încerca să înțelegem muzica timpului nostru, care e făcută din inimă, suflet și, mai ales, care a fost omologată și validată de instanțe de validare internaționale.
Festivalul este foarte bine gândit, după părerea mea, existând mai multe direcții. Sunt în jur de 10 concerte de muzică contemporană, în fiecare weekend.
În acest cadru vin și compozitorii respectivi. Sâmbătă și duminică, în trei weekend–uri, în intervalul dintre orele 16.00 și 19.00 are loc FIC. Avem conferințele Ars Poetica, la care i-am invitat pe acești compozitori contemporani să conferențieze, liber sau în scris, fiecare cum dorește, despre muzica lor. Apoi, urmează o sesiune de întrebări, o pauză de cafea și o masă rotundă în care vom integra compozitorii. Avem un format foarte clar pentru această masă rotundă, în fapt un talk-show de 45 de minute. Toate mesele rotunde sunt centrate pe o idee cardinală: echilibru sau exces în compoziție. Fiecare își va putea spune părerea, o va prezenta scurt, după care va exista o dezbatere cu întrebări generale pentru marele public, dar și unele țintite pentru compozitori. M-am pregătit și știu ce a scris fiecare compozitor și care este orientarea lor estetică. Se vor putea face referiri și la concertele cu muzica lor care au fost cu o zi înainte. Invitația la dezbateri este lansată.
Marile vedete muzicale, interpreți, dirijori, sunt încântate sau reticente în a interpreta muzică contemporană?
Sigur că doresc. Este un obicei împământenit ca marii dirijori și marile filarmonici să aibă un procent de lucrări contemporane pe care le promovează. Toate orchestrele mari, de la cea din Paris până la cea din San Francisco, Los Angeles sau Tokyo, programează lucrări contemporane. Și la noi, toate filarmonicele din țară fac asta. Și public este, important este să conștientizezi publicul și să-l aduci acolo. Eu sunt de părere că publicul este un organism foarte viu și recunoaște valoarea instantaneu, deoarece valoarea muzicală este o energie care se transmite, pe care o simțim cu toții.
Unii consideră muzica contemporană greu de digerat, alții o consideră prea facilă…
Stiți cum e, ca și în literatură, film. Există literatură de divertisment, care nu e de blamat, e un lucru de care avem nevoie – în vacanță, citim un roman polițist, de exemplu – , dar mai există și Thomas Mann, Milan Kundera, Salman Rushdie. Există dispoziții și dispoziții. Mircea Cărtărescu spunea că există artă pentru vârste diferite. Poate că și aici este valabil, există muzici pentru vârste diferite. Una e muzica adolescenților, alta este o muzică ce pune accent pe seriozitate, Beethoven, de exemplu, care începe să fie gustat odată cu o altă înțelegere a vieții, de asta și spuneam că muzica este și o formă de cunoaștere. Uitați-vă la filme. Există unele la care ne distrăm, dar există și filme de artă, care problematizează experiența umană și care odată, de două ori măcar, tot trebuie să le vedem. Ne va plăcea sau nu, vedem.
Cum stăm noi la muzică contemporană? Vorbiți-ne despre actuala generație de compozitori români.
Noi avem o mare tradiție în muzică, ce nu cred că a fost îndeajuns reliefată. De la Enescu încoace avem generații de compozitori foarte importanți. Profesorii noștri au fost o generație fabuloasă: Vieru, Niculescu, Stroe, Țăranu. Apoi, generatia ’70, ’80. Și acum, în contemporaneitate pot să spun că avem o generație de tineri compozitori excepțională, tineri talentați, dotați cu tehnică și cu idei. Pot să vă spun zece nume dintr-un foc nu numai din București, dar și din Cluj, Timișoara, Iași. Mihai Măniceanu, Cristian Lolea, Diana Rotaru, Sebastian Androne – care nu are nici 30 de ani și a câștigat și premii internaționale –, Șerban Marcu, de la Cluj, Gabriel Mălăncioiu de la Timișoara, tineri absolut minunați. Românul nu s-a născut numai poet, ci și muzician.
În ce măsură reflectă muzica secolului XXI societatea în care trăim?
Eu cred că muzica scrisă acum chiar reflectă ce se întâmplă pentru că dă seama de multitudinea, diversitatea impulsurilor și stimulilor existenți la ora actuală, dă seama de mediul care s-a schimbat, care este unul al libertății de expresie, începând cu mersul pe stradă, accesarea internetului și a telefoniei mobile, dă seama de o nouă mentalitate, atât socială, cât și politică. Și toate aceste lucruri sunt foarte diferite de ceea ce se întâmpla când eram eu student la sfârșitul anilor ’80. Mă uit la studenții mei, care îmi pot fi copii, și mă minunez de atâta candoare, pe de o parte, și de atâta agilitate și flexibilitate mentală, pe de altă parte. Ei sunt născuți digital și tabuurile pentru ei nu prea mai există. Cred că asta este deja o premisă importantă a creativității. Noi am fost de multe ori ținuți explicându-ni-se ce nu trebuia să facem. Ei au altă problemă, există prea multe direcții și atunci trebuie -să-și impună singuri reguli deoarece fără reguli nu există artă. Cred ca asta este provocarea generației de azi, în a recunoaște că mediul în care se mișcă precum peștele în apă este unul de la care nu poți cere ghidaj, iar ghidajul nu li-l poate da decât propria conștiință, asumarea unei tradiții, de ce nu tradiții naționale, europene – muzicale mă refer. Vin dintr-un loc anume. Oriunde, cine scrie va fi întrebat de unde e de loc și atunci, firește că spiritul locului impregnează. Avem o tradiție muzicală extraordinară și e important să fim impregnați de ea. Gândiți-vă la muzica populară româneas-că! Ce țară mai are o așa mare diversitate de muzică?! De la Maramureș la Dobrogea și din Bucovina în Oltenia subcarpatică. Și, nu în ultimul rând, lucrul pe care îl spun mereu, cultura generală este foarte importantă pentru un interpret, compozitor, scriitor, arhitect, pictor. În opinia mea, cu cât această nouă generație citește mai mult, cu atât vom avea o artă mai de calitate.
CV
Dan Dediu a terminat Liceul de Muzică „George Enescu“, urmând apoi Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu“ din București, secția compoziție, luându-și licența cu Diplomă de merit. A urmat studii post-universitare la „Hochschule fur Musik und darstellende Kunst“ la Viena, făcând compoziție cu Francis Burt, în urma obținerii burselor „Gottfried von Herder“ și „Alban Berg“. Și-a luat doctoratul în muzicologie la Academia de Muzică din București cu teza „Fenomenologia actului componistic. Arhetip, arhetrop și ornament în creația muzicală“.
Între 2008 și 2016 a fost rector al Universității Naționale de Muzică București.
