Cu marea strategie pentru Orientul Mijlociu a presedintelui George W. Bush in ruina, administratia sa a inceput, oarecum ezitant, sa puna un accent mai mare pe rezolvarea conflictelor prin mijloace pasnice. Reglementarea la care s-a ajuns in cazul Coreii de Nord, care isi va desfiinta programul nuclear, si conferinta de la Annapolis pentru pacea israeliano-palestiniana – cu participarea Siriei, unul dintre pivotii "axei raului" din regiune – sunt doua exemple-cheie ale acestei tendinte.
Aliatul cel mai devotat al SUA dupa 2001, Marea Britanie, a parcurs deja aceasta cale, distantandu-se de alianta sa servila cu o administratie Bush care se focaliza asupra razboiului si confruntarii. Desi este doar o versiune miniaturala a statutului imperial al Americii, actuala politica a Marii Britanii, asa cum o defineste noul sau prim-ministru, Gordon Brown, ar putea anticipa directia pe care o va lua urmatorul presedinte american.
Sustinerea de catre Tony Blair a proiectelor lui Bush pentru Orientul Mijlociu a aratat ca un dezechilibru de putere intr-o alianta il determina totdeauna pe partenerul mai slab sa devina servil. Marea Britanie s-a alaturat aventurii Americii in Irak cu aceleasi perceptii exagerate ale capacitatilor sale militare si ale influentei sale diplomatice in a caror capcana a cazut si Bush. Dar contributia militara a Marii Britanii la efortul de razboi nu a fost indispensabila, astfel incat Bush nu a trebuit sa tina seama de sfatul lui Blair. Drept rezultat, Marea Britanie nu a putut sa slujeasca drept punte de legatura intre o Europa sovaielnica si o America razboinica, dupa cum a crezut Blair, iar capacitatea Marii Britanii de a fi o forta a binelui pe scena mondiala a fost grav afectata.
Ca si America, Marea Britanie a invatat pe calea dificila limitele a ce poate realiza doar puterea militara si, de asemenea, implicatiile devastatoare ale folosirii gresite a reputatiei sale in lumea musulmana si dincolo de aceasta. Amploarea si virulenta sentimentului antibritanic in lumea musulmana sunt acum depasite doar de cele cu care se confrunta SUA. Pentru refacerea reputatiei Marii Britanii in regiune va fi nevoie de ani de munca grea.
Mostenirea lui Blair l-a aruncat pe Brown intr-o oscilare confuza intre traditiile transatlantice ale Marii Britanii si legaturile sale europene. Fara sa mai reprezinte o putere mondiala independenta, dar nemultumit de axa Londra-Washington creata de Blair, guvernul Brown continua sa ezite in angajamentul sau fata de o Europa unita. Intr-adevar, Brown, pentru care relatia cu America ramane "cea mai importanta relatie bilaterala a Marii Britanii", l-a oprit recent pe ministrul sau de Externe, David Miliband, sa sustina un discurs pe care l-a considerat excesiv de proeuropean.
Dar o astfel de nehotarare, frecvent intalnita in perioade de tranzitie, nu ar trebui sa puna in umbra ceea ce rezerva sfarsitul erei Blair-Bush in Marea Britanie. Unilateralismul si razboaiele de preemptiune sunt pe cale de a fi inlocuite cu ceea ce Brown defineste drept "o agenda pentru un internationalism
hotarat", bazat pe cooperarea cu agentiile si aliantele multilaterale – ONU, NATO, Uniunea Europeana si Commonwealth-ul britanic.
Noua politica pare sa reorienteze accentul spre o strategie
"soft power" menita sa proiecteze o imagine a Marii Britanii ca un centru al economiei globale si cultural. City-ul londonez, British Council, Oxfam si BBC sunt chemate acum sa restaureze prestigiul valorilor durabile ale Marii Britanii. Intr-un mod vizibil, acum nu guvernul britanic, ci cel francez, din mandatul presedintelui Nicolas Sarkozy,
poarta torta unui posibil atac
asupra instalatiilor nucleare
iraniene.
Dar, pentru ca politica lui Brown sa reuseasca, ea trebuie sa promoveze schimbarea sociala si reforma politica in lumea araba. Aceasta inseamna abandonarea strategiei lui Blair de a infrunta "arcul extremismului" cu presupusi "moderati" care, in afara de faptul ca ofera piete lucrative pentru vanzarile de armament, sunt in realitate autocrati a caror comportare a ajutat la alimentarea islamului radical. Limbajul "extremisti" versus "democrati" nu a facut decat sa trezeasca amintiri din perioada coloniala in regiune si sa o divizeze si mai profund.
Marea Britanie post-Blair este pe cale sa devina o tara in care razboaiele lipsite de legitimare internationala pot sa prevesteasca doar infrangere si decadere morala. Desigur, legitimitatea internationala poate fi un concept lipsit de
continut atunci cand nu este
sustinut de capacitatea de a folosi efectiv forta. Incapabila acum sa intimideze pe cineva, Marea Britanie a optat pentru potentialul sau de a inspira.
Din pacate, si pentru a inspira este nevoie sa existe amenintarea unei puteri militare care sa fie o forta a schimbarii eficienta. In pofida numeroaselor sale insuccese din ultimii ani, SUA raman singura putere capabila sa conduca o strategie globala care consta in echilibrarea puterii "soft" si "hard". Fie ca urmatorul presedinte american sa urmeze acest curs.
Shlomo Ben-Ami, fost ministru de Externe israelian, este vicepresedintele Centrului International pentru Pace din Toledo si autorul cartii "Scars of War, Wounds of Peace: The Israeli-Arab Tragedy" ("Cicatricele razboiului, ranile pacii: tragedia israeliano-araba").
