O serie de discuții din spațiul public se centrează în jurul identității naționale românești și al României ca atare. Caracteristica lor principală este aceea că ele perpetuează întrebări și răspunsuri deja formulate în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Pentru cei care se implică în dezbaterile acestea, timpul s-a oprit oarecum sau dă rotocoale, revenind mereu în aceleași golfuri. Suntem o națiune întemeiată pe comunitatea genetică, lingvistică și culturală? Da, a răspuns secolul al XIX-lea. Suntem o națiune bazată pe drepturi cetățenești și constituționale garantate pentru toți cei care aparțin, prin naștere și locuire, României? Da, au spus câteva spirite liberale și democratice din a doua parte a sec. al XX-lea, pe când cei mai mulți dintre cei interesați continuau să creadă în valabilitatea primului răspuns.
Iată însă că externalizarea de către armata americană a internetului, ca și gratuitatea și liberul acces la acesta au produs o revoluție în comunicații care a adus cu sine globalizarea, răspândin-du-se cu o fantastică repeziciune și pătrunzând până la straturile de profunzime ale societăților. Lumea a devenit „plată“ și a intrat în simultaneitate, multe dintre cenzurările tradiționale, monopol al statelor sau al organismelor transstatale, s-au sfărâmat, comerțul și circulația ideilor au făcut dintr-un simplu instrument un vehicul important al propagării civilizației și culturii.
Purtată pe coama valului postcomunist, România a beneficiat și ea de cele două procese – cel al revoluției tehnologice și cel al revoluției politice –, intrând, în doar un deceniu și jumătate, în altă lume: cea a Europei Unite, a Alianței Nord-Atlantice și a parteneriatului strategic cu campioana Occidentului democratic, SUA. Au schimbat aceste circumstanțe, odată cu noile realități pragmatic sesizabile (renunțarea la vize, drepturi unionale, participări la decizii comune etc.), și ceva din modul de gândire al românilor activi în câmpul ideilor? Prea puțin sesizabil, aproape deloc. În loc să fie o forță a înaintării, gândirea de la noi s-a crispat pe mai vechile poziționări, indecisă nu atât în ce direcție să avanseze, ci dacă să facă vreun pas înainte, chiar…
S-a optat, este drept, pentru un traseu prooccidental și democratic, pluripartinic și deschis în direcția subsidiarității europene și a parteneriatelor în interiorul Occidentului democrat. Dar cum se repercutează acest orizont nou în formulele prin care se gândesc identitatea românească și, mai cu seamă, proiectul de țară? Eterna răscolire a chestiunii naționale, reactivarea spaimelor antimaghiare și antirusești au ocupat și ocupă mai mult spațiu în dezbaterea publică decât articularea unei noi reprezentări a rolului cetățeanului și a reconstrucției de țară în acord cu noile dezvoltări universale. În loc ca lucrurile care se întâmplă în jurul nostru să stârnească tentative de a pune în ecuație prezența noastră ca actor al scenei universale prins de o anumită redistribuire de roluri, intelectualii, politicienii și administratorii din România rămân pradă derutei, ezită, sunt aproape muți. Ar fi preferabilă până și o cacofonie a vocilor dornice să ofere soluții, realiste sau utopice, dar elaborate prompt și cu vivacitate, într-o ebuliție continuă. Dar ea nu se configurează încă.
Dacă trecutul a oferit, cum spuneam, proiectul romantic întemeiat pe trecutul comun și comunicarea în același idiom (lingvistic și cultural) și dacă s-a oferit și paradigma civică de interpretare a națiunii (ca articulare colectivă în jurul unui proiect nebulos al unui ancadrament legal și administrativ benefic, în principiu, prosperității relative a fiecăruia), noua amplasare a României poate atrage atenția că în evoluția întregului Occident, ca țară de margine a UE, expusă către zona potențialelor transformări și extinderi, are nevoie de un proiect înnoitor.
Acest nou proiect nu poate face abstracție de faptul că statul nostru nu mai joacă solitar pe eșichier, ci slujește și este slujit de interese comune mult mai ample și mai ambițioase. Un proiect mai substanțial și mai puțin vag își face simțită nevoia tot mai insistent, fiindcă dezvoltările globale nu pot aștepta până baroniada ineficientă ia sfârșit sau dezinteresându-se de întârzierile în articularea unei infrastructuri adecvate elanului occidental. Aparent, e vorba de asigurarea căilor comerciale viabile: finalizare de autostrăzi și asigurare de trenuri de mare viteză. În fapt, este vizată însă redefinirea rolului și rostului cetățenilor români și ai țării. Rămânând ceea ce suntem, putem și se cuvine să devenim și altceva: adevărați cetățeni europeni, conștienți cu privire la promisiunile și amenințările care ne anturează, de la distanță și de aproape.
România poate și trebuie redefinită ca spațiu al dezvoltării decis democratice, în consens cu Occidentul, abilă în a-și accesa potențialitățile, traducându-le în eficiență, dar și gândind contextual, împreună cu restul UE și cu SUA. Cetățeni români, totodată și cetățeni europeni, pot fi toți cei ce doresc o reconstrucție românească în ambianță intim europeană, urmând și coparticipând la modelarea cât mai atentă la nevoile tuturor cetățenilor a spațiului comun, protejând specificul evoluțiilor din România în virtutea valorii lor pentru întreg și pentru fiecare dintre noi, și nu împotriva acestuia, ca exponenți ai unor interese tribale. Țara se cuvine îndreptată în direcția cea mai potrivită: ca avanpost al Europei și Occidentului în est, posedând un ethos propriu, dar nu opunându-l pe acesta parteneriatelor fraterne, chiar dacă apărându-și cu vigilență propriile valori și interese. Clipa noastră istorică permite așezarea chestiunii basarabene, transilvane și sud-dobrogene în alte chei, ale cooperării și consolidării prieteniei, nu a izolărilor și tensiunilor dintre partenerii externi și interni.
Vom ști să facem acest lucru acum? Dacă da, este timpul ca o nouă clasă politică și noii administratori, împreună cu cele mai viguroase glasuri din cultură, să o arate clar și distinct.
Ovidiu Pecican este profesor
la Universitatea Babeș-Bolyai
