În urmă cu douăzeci de ani, oamenii dintr-un sat aflat la graniţa Belarusului cu Lituania nu-şi imaginau că vor ajunge să-şi vadă rudele şi vecinii de trei ori pe an şi nici că vor regreta destrămarea Uniunii Sovietice. Totuşi, odată cu aderarea Lituaniei la Uniunea Europeană, trecând peste câmpurile oamenilor, s-a înălţat gardul de fier, iar lumea s-a schimbat pentru vechii locuitori ai Pizkuny-ului şi Norviliskes.
Între casa lui Stanislav Alenzynovich şi cea a mătuşii lui, Janina, sunt 120 metri. Cu toate astea, cei doi comunică mai mult peste gard: aşa numeşte Alenzynovich bariera de oţel de doi metri, care se ridică nestingherită prin mijlocul satului lor, printre flori şi livezi cu pomi fructiferi, relatează Der Spiegel, în ediţie online.
Stanislav are 57 ani şi Janina, 63. Amândoi s-au născut în Uniunea Sovietică. Astăzi, Stanislav trăieşte în Lituania, iar Janina, în Belarus, deşi nici unul dintre ei nu s-a mutat de douăzeci de ani.
Satul lor a fost împărţit între Belarus şi Lituania: partea sudică se numeşte acum Pizkuny şi aparţine ultimului dictator european, Aleksandr Lukaşenko, iar partea nordică, Norviliskes, face parte acum din Uniunea Europeană.
Înainte ca Lituania să devină stat membru UE, nimănui nu părea să-i pese când oamenii treceau graniţa dintr-o parte în alta ca să-şi viziteze rudele sau vecinii ori când copiii mergeau la furat de afine dincolo de butucii de lemn care trasau graniţele. Rareori vedeai vameşi patrulând. Acum, însă, de când Lituania este membră cu acte în regulă a Uniunii, s-a construit un gard de fier care împarte riguros satul. De atunci, totul s-a schimbat.
„Uneori, mă trezesc când latră câte un ciobănesc german al ofiţerilor care patrulează„, le povesteşte Alenzynovich jurnaliştilor de la Der Spiegel.
Şi-a mutat patul în sufragerie şi doarme înconjurat de saci cu făină. Pe pereţi, sunt icoane, iar televizorul stricat de cinci ani stă într-un colţ. Noua graniţă i-a luat şi o parte din pământuri, care acum sunt în Belarus. Nici măcar actul nu ma e valabil, fiind întocmit în 1915, când satul era parte a Imperiului Rus. Stanislav îşi vizitează mătuşa de trei ori pe an: de Paşte, de Crăciun şi de Rusalii. Atunci, graniţele se deschid şi sătenii schimbă între ei cele mai proaspete bârfe.
Pentru cei care nu sunt mulţumiţi cu aceste vizite, trebuie să aplice pentru a obţine o viză- un singur drum peste graniţă costă 25 euro.
Când Alexandr Trost, un puşti din sat, are o durere de măsea, iar tatăl lui zace beat pe undeva prin curte, trebuie să dea un telefon în altă ţară: bunica lui locuieşte de partea cealaltă a gardului.
Şi, când cineva moare în Pizkuny, sicriul trebuie să treacă printr-un punct vamal la 200 kilometri distanţă, ca să ajungă în nord, în Lituania, în partea de nord a satului, unde se află cimitirul.
În urmă cu douăzeci de ani, nici un sătean nu îşi imagina că s-ar putea întâmpla asta. Acum, majoritatea sătenilor duc dorul Uniunii Sovietice. „Măcar atunci aveam locuri de muncă şi ştiam cum va fi ziua de mâine”, a explicat Alenzynovich. Peste gard, în Belarus, soţul mătuşii Janina, Gennady, încă mai speră că Putin îi va reuni într-o zi.
Într-o după amiază, Stanislav Alenzynovich îşi vizitează vecina de 53 de ani, Leokadija. Ca mai toată lumea din sat, şi femeia trăieşte de pe urma micii ei ferme: câteva găini, doi porci şi o vacă. Când intră în casă, parcă timpul se dă înapoi cu douăzeci de ani. Ea dă drumul staţiei de radio din Belarus şi ascultă o declaraţie a lui Lukaşenko. Aceste discursuri îi amintesc de copilăria ei din URSS.
Femeia se numără printre cei 20 de locuitori rămaşi în partea lituaniană a satului care crede că întoarcerea la Uniunea Sovietică ar fi mai bună. Paragina în care a căzut satul după destrămarea URSS-ului o face să-şi dorească asta.
În nord, un om de afaceri înstărit a cumpărat şi a restaurat castelul de lângă sat. Giedrus Klimkeviius a închiriat castelul, care se înalţă chiar vizavi de biserică, pe cealaltă parte a dealului, pentru 99 de ani. Soţia lui, blonda Reta, dansează pe terasă, spre deliciul invitaţilor. Ea este directorul regional al unei companii de ţigări.
Şi Alenzynovich apare pe la castel deseori, să ajute la treburi. El simte deseori bariera invizibilă dintre cei care au profitat de regimul democratic şi cei ca el, care încă n-au reuşit să facă saltul în prezent. Vechii locuitori ai satului simt diferenţa între ei şi cei noi.
Kilmkeviius a încercat să aducă formaţia Pink Floyd la un concert pe care el însuşi la organizat şi i-a cerut formaţiei să cânte „The Wall”. Deşi Pink Floyd a refuzat invitaţia, el a organizat festivalul, numit „Be2gether”, iar partea nordică a răsunat de muzică rock. Deşi nu a putut să obţină permisiunea ca festivalul să se ţină în întreg satul, Klimkeviius a reuşit să convingă autorităţile din Belarus să le permită sătenilor din Pizkuny să treacă graniţa. Tot satul a petrecut, chiar şi supravegheat de agenţi special trimişi de la Minsk.
În cele trei zile în care poarta de fier se deschide, Stanislav Alenzynovich uită de toate grijile şi merge la mătuşa lui, Janina, mănâncă şuncă făcută în casă şi bea votcă cu unchiul Gennady. Fiecare se plânge de regimul din ţara lui, rudele din Belarus primesc pachete de Kent, iar Stanislav primeşte ţigări Prima.
Înainte să se înnopteze, Alenzynovich trece graniţa înapoi în Lituania. În ultima clipă, Gennady îi mai toarnă nişte votcă în pahar: „Bea şi hai să dărâmăm gardul ăla mizerabil”.
