La nivel global, discrepanţele dintre cei mai bine şi cei mai slab remuneraţi cunosc o tendinţă de creştere greu de închipuit pe fondul revenirii economiilor din lumea liberă după cel de-al doilea război mondial, iar actuala criză scoate periodic la lumină diverse alte schelete din dulapul respectivei creşteri economice fără precedent în istoria umanităţii.
Dar până acum, criza – eveniment care din 2007-2008 încoace a dat peste cap bursele, filosofia investiţiilor speculative, acumulările de capital lipsite de temei teoretic şi empiric, cât şi politicile prin care statele şi-au construit o bunăstare mincinoasă – a funcţionat mai degrabă ca o hârtie de turnesol: ne-a înfăţişat tuturor starea de fapt şi a început să împingă, în ciuda unor rezistenţe colosale, spre imaginarea şi amenajarea unor orizonturi economice şi sociale care să micşoreze viteza bulgărelui de zăpadă. Încă nu a reuşit încă să-l şi topească.
Să nu intrăm însă în alte detalii, ci să folosim conturul astfel schiţat ca pe un punct de plecare, ca pe reperul dat de un concurs de împrejurări în care este corect să fie plasată situaţia mult mai particulară a României acestor zile.
Iată, prin urmare, două întrebări complementare care să ne pună din start pe şinele corecte: Unu: sunt greutăţile economice, sociale şi politice cu care România se confruntă în 2012 în strânsă legătură cu adâncirea crizei în celelalte state europene? Şi doi: sunt aceste greutăţi legate doar de furtuna cu pricina? Da şi da.
Guvernările, dar şi opoziţia ne-au antrenat în ultimii trei-patru ani în discursuri despre ghinionul României că Europa s-a afundat în criză, că anii de creştere economică de după 2000 au fost sabotaţi acum de conjuncturi externe nefavorabile, că ţara noastră ar fi depăşit multe faze ale subdezvoltării sale cronice dacă randamentul statelor occidentale nu s-ar fi poticnit atât de brutal la un moment dat.
Or chiar aşa să fie? Stăteam oare, înainte de debutul crizei, atât de bine încât cauzele întoarcerii în timp sub aspectul creşterii economice şi al nivelului de trai să fi avut la bază doar reculul prin care au trecut statele-model? Ce bine ar fi fost!
Dar dacă oamenii politici, foştii şi actualii guvernanţi, nu sunt dispuşi nici picaţi cu ceară să o recunoască, haideţi să fim măcar noi cinstiţi cu noi înşine şi să admitem că şi înainte de aderarea la Uniunea Europeană, şi după ce am aderat, precum şi înainte de instalarea crizei economice România a lâncezit într-o stare deplorabilă la nivelul beneficiilor pe care le-a adus orice brumă şi perioadă de creştere economică demnităţii cetăţenilor ei.
Iar demnitatea de care fac vorbire nu se leagă de nimic altceva decât de rezultatele din teren pe care le întoarce ideea de respect şi grijă faţă de categoriile cele mai vulnerabile din societate.
Domnule Roman, domnule Stolojan, domnule Văcăroiu, domnule Ciorbea, domnule Isărescu, domnule Năstase, domnule Tăriceanu, domnule Boc şi, mai nou, domnule Ungureanu, România pe care aţi primit-o spre administrare a fost şi este o ţară nu doar handicapată economic, ci şi cauterizată emoţional. O ţară în care simplul mers pe stradă îţi oferă toate ingredientele unei concluzii că nici o construcţie economică, socială şi politică nu poate fi considerată sănătoasă cât timp nu au fost eradicate semnele primitivismului şi sălbăticiunii: cerşetoria endemică, abuzul pe scară largă, sclavia.
Cât timp asemenea fenomene persistă ca marcă invariabilă a prezentului, este clar că România nu a fost mişcată fundamental înainte, orice ar spune indicatorii macro-economici.
Există chiar un tipar al imaginilor obişnuite din viaţa de zi cu zi care trădează un faliment moral la scară naţională: un copil de doi-trei ani care plânge în hohote în braţele unei mame tinere care stă ghemuită şi plină de vânătăi la intrarea unui supermarket sau a unei curţi de biserică, un bătrân care întinde o mână schiloadă şi contorsionată poate de dureri pe care nici cel care-i lasă cinci sau zece lei nu le poate ghici, parcările administrate ilegal şi fără teamă de o mafie urbană pe care nimeni nu e în stare să o pareze şi un stat pe care toate statisticile interne şi internaţionale îl dau campion la capitolul sursă a exploatării sexuale.
Să recunoaştem, pe unii a ajuns chiar să nu-i mai izbească succesiunea unor asemenea cadre ale cotidianului, alt semn că s-a rupt ceva în noi şi o dovadă în plus că dezastrul finanţării sectorului bugetar, al ratei de absorbţie a fondurilor europene, al restructurării companiilor de stat sau al asanării, în general, a vieţii politice este doar dezastrul pe care ne dorim să îl vedem.
Realitatea, în schimb, este mult mai sumbră.
Ar trebui să considerăm incredibil că probleme sociale extreme persistă în România la momentul la care discutăm şi să tratăm drept indecent a te borna la urmărirea unor ţinte care devin atât de abstracte în raport cu demnitatea umană.
Este condamnabil că nici o guvernare dintre cele care s-au succedat după 1989 nu pare măcar să fi avut ca prioritate scoaterea unei categorii semnificative a populaţiei din stadiul de semi-sălbăticie.
În România, sărăcia lucie se cu totul diferit decât se petrece acest lucru în ţările civilizate cu care am devenit parteneri. Pe fondul ei, printr-o schizofrenie colectivă, am devenit cu toţii uriaşii complici la dezumanizarea unor semeni loviţi frontal de soartă, la retezarea oricărei şanse şi perspective pentru ei şi am reuşit ca, izolându-ne în nepăsare, chiar să consolidăm supliciul prin care trec atât de mulţi copii şi adulţi români. Din acest punct de vedere, nu este, deci, doar un eşec al statului.
În lupta cu fenomenele endemice care ne-au împins înainte pe fondul unui trecut tarat şi ne fac să privim în viitor pe fondul unui prezent la care ne raportăm incorect, Statul, Biserica, Politicianul, Societatea civilă ar fi, cred, entităţile la care România este obligată să facă apel pentru a nu sucomba definitiv cu o figură schimonosită de vină. Dar perspectivele par prea puţin promiţătoare.
STATUL şi POLITICUL. Avem cumva un stat funcţional în adevăratul sens al cuvântului? Şi, dacă identificăm anumite rateuri, sunt ele cauzate eminamente de vremurile tulburi pe care le traversează economia românească în contextul crizei economice care ne macină doar de la finele lui 2008 încoace?
Mi-aş fi dorit mult să putem da un răspuns afirmativ, dar ne-am minţi fantastic dacă am face-o.
Câteva exemple concrete ne pot ajuta să înţelegem parţial de ce şi unde se blochează totul. Să luăm în primul rând cazul copiilor abuzaţi în toate modurile – de la exemplul dat în câteva rânduri în acest text, al micuţului folosit la cerşetorie de mama, adesea ea însăşi abuzată, la cazul la fel de răspândit al minorului „de intersecţie” sau de „gară”, părăsit din fragedă pruncie, lăsat ofrandă străzii, sălbăticit de foame,de mizerie şi de atacul pedofililor.
Pare că şi pasă cuiva de toţi aceşti micuţi vestitori ai subumanului, ai nepăsării colective, ai dispreţului general, care e generat de ignoranţă şi de anestezierea simţurilor celor mai compatibile cu ideea de a fi până la urmă OM?
În faţa acestor abuzaţi fără vină statul, de pildă, îşi arată cele două feţe: impotenţa şi dispreţul.
Dacă i s-a întâmplat cuiva să reclame la 112 că un copil e ţinut în ger sau caniculă de un părinte pentru a stârni mila şi a aduce câţiva gologani, câţi ar putea spune că autorităţile au şi acţionat în grabă şi au izolat copilul de mizeria fizică şi de mizeria umană care l-au luat prizonier? Cu siguranţă nu prea mulţi, căci altfel nu ne-am confrunta zilnic cu acest fenomen.
Aici pot fi două cauze: lacune legislative şi lipsa de empatie cu astfel de drame a reprezentanţilor instituţiilor de stat. Cât priveşte exploatarea bătrânilor în aceleaşi scopuri, lucrurile stau cam la fel.
Apoi, administraţiile locale, dată fiind corupţia, indolenţa şi inconştienţa, susţin din umbră – prin inacţiune sau printr-o insuficientă acţiune – mafia parcărilor, deşi orice parcagiu ilegal este expresia uzurpării autorităţii şi a bătăii de joc la adresa individului onest. Cam ăsta e statul.
BISERICA. E vorba mai ales de Biserica Ortodoxă Română. De ce? Pentru că e nemaipomenit de majoritară, pentru că are o influenţă indubitabilă asupra politicului şi pentru că are o forţă financiară uriaşă, comparabilă cu a unor corporaţii multinaţionale.
În ciuda potenţialului uriaş de a susţine un efort naţional de asanare a celor mai vulnerabile segmente ale societăţii româneşti, prin BOR lucrarea Domnului la capitolul cu pricina se dovedeşte modestă.
Sunt mulţi cei care consideră scandaloasă orice critică, indiferent cât de benignă, la adresa BOR. Dar orbirea în faţa evidenţei nu e boală, ci o culpă.
Prin urmare, de ce să nu ne întrebăm ce mână Biserica să investească mai mult în propria trufie decât în Ceilalţi. Cum pot explica înaltele feţe bisericeşti faptul că, în faţa unui stat imun la durere, BOR nu îndrăzneşte să îşi „risipească” forţa indubitabilă de lobby decât dacă premisele şi rezultatele converg, toate, spre satisfacerea unor interese lumeşti, imediate, dar mai ales egoiste şi autiste la vuietul „surd” al societăţii?
SOCIETATEA CIVILĂ. Când ne referim la „societatea civilă” în contextul actualităţii extinse a României, adică luând ca reper ultimii aproape 20 de ani plus prezentul, e cazul să operăm cu unele distincţii esenţiale pentru a da sens oricărei dezbateri.
Întâi, că în societatea românească există permanent un spaţiu gol, care tocmai pentru că e permanent lăsat gol a fost constant umplut cu deşeuri fie de către politic, fie de către varii grupări aşa-zis civice. În România este în continuare dificil de definit şi complicat de discutat despre societatea civilă.
Cert este că participarea ei de substanţă la eradicarea unor derapaje asociate sărăciei extreme, de pildă, trece peste tot în lumea civilizată ca de la sine înţeleasă. Nu e cazul la noi.
Societatea civilă nu este în stare să împingă eficient lucrurile într-o direcţie, să-i zicem corectă, întrucât ea însăşi este fragilă, nu se poate închega şi nu-şi poate asigura o unitate formală şi structurală.
Poate suna paradoxal mai ales dacă ne raportăm la puzderia de ONG-uri, active pe o multitudine de paliere – de la mame şi copii abuzaţi, la respectarea drepturilor minorităţilor şi garantarea drepturilor pentru o presă liberă. Multe dintre ele au reuşit să se conecteze la finanţări externe, fie ele prin ambasade sau fonduri europene.
Şi totuşi, este impactul activităţii celei mai mari părţi a acestor ONG-uri autohtone unul realmente de luat în seamă dacă e să abordăm panoramic problemele din societatea românească? Departe de aşa ceva, cât timp multe par să fi răsărit doar pentru a suge fonduri, astfel că misionarismul lor social nu a depăşit stadiul larvar al realizării de pliante.
În concluzie, pot astfel de foişoare ale vigilenţei sociale, pe fondul tarelor cunoscute, să genereze o emulaţie şi să capaciteze pe ceilalţi indivizi dintr-o întreagă societate să fie solidari şi să se lase incubaţi de sentimentul unei responsabilităţi dincolo de marginile propriului microcosoms? Răspunsul vine de la sine. Iar răspunsul va fi acelaşi şi dacă ne raportăm la experienţa de până acum cu statul, cu politicul, cu Biserica.
Aşadar, ce şanse sunt să reformăm cu adevărat statul? În discursuri şi iniţiative autiste, mute şi surde la imperativele transmise de realitatea de jos a României totul sună bine.
Însă România nu va deveni nicicând un stat liber şi cinstit cu cetăţenii săi dacă eforturile de stabilizare macroeconomică şi de alimentare a unei clase de mijloc autentice nu vor fi coroborate cu o conştiinţă naţională pragmatică a demnităţii, care să ducă la evacuarea umilinţei medievale prin care trec atâţia conaţionali.
Până şi în România asta se poate face enervant de simplu.
