"Romania libera": Ati venit pentru prima oara in Romania ca diplomat american in iulie 1989. Acum, iata-va din nou aici. Intre timp, am trecut printr-o multime de schimbari. Care sunt cele mai vadite dintre aceste schimbari din punctul dumneavoastra de vedere?
Jeri Guthrie-Corn: Din punctul meu de vedere, schimbarile cele mai evidente constau in faptul ca romanii par mai fericiti, mai sanatosi si, cu siguranta, mai bogati decat erau cu 20 de ani in urma. Sunt mai bine imbracati, sunt mult mai in pas cu moda si cu tendintele din alte parti ale lumii, si acest lucru se datoreaza, desigur, Internetului si altor tehnologii aparute in ultimele doua decenii.
R.l.: Cum erau romanii acum 20 de ani?
J.G.-C.: Cu 20 de ani in urma, aceasta tara era o tara foarte trista. Nu neg ca romanii si-au iubit dintotdeauna familiile si ca si-au pastrat intotdeauna credinta. Numai ca traiau in conditii fizice foarte, foarte grele. Gazele erau inchise sau se opreau foarte des in mijlocul iernii si deci incalzirea era o problema. Apa era, de asemenea, o problema. Imi amintesc ca pentru lungi perioade de timp nu aveam apa decat o ora dimineata si o ora seara. Electricitatea era o problema pentru multa, multa lume, pentru ca se oprea adesea. Dar, in primul rand, nu exista hrana. Acum cred ca multi romani aveau hrana, legume pe care le conservau, de exemplu, pe care le aduceau de la familiile lor de la tara. Dar daca mergeai iarna, sa zicem, in Piata Amzei, unde obisnuiam eu sa merg, nu gaseai decat vreo cateva cepe si, poate, una sau doua verze si asta era tot. De aceea Ambasada Statelor Unite primea o data la doua luni un avion-cargo incarcat cu mancare din SUA. In ziua sosirii avionului, toata lumea din ambasada, inclusiv ambasadorul, isi punea blugii si mergea la aeroport, sa descarce avionul. Desigur, fiecare familie avea propria lista pe care o comandase, asa ca dupa ce descarcam avionul fiecare dintre noi ducea acasa produsele comandate, dar a doua zi organizam o tombola pentru fructe si legume. Pot spune ca daca plecai acasa cu trei mere sau o capatana de broccoli erai foarte, foarte norocos.
R.l.: Asadar, in iulie 1989 erati o americanca tanara, la inceputul carierei diplomatice in Romania stalinista. Cinci luni mai tarziu, se intampla, aproape din senin, decembrie 89. Trebuie sa fi fost inspaimantator.
J.G.-C.: A fost inspaimantator! Pe 21 decembrie, mergeam pe strada Batistei impreuna cu un coleg de la ambasada, cand am auzit in spatele nostru ceea ce cred ca era o mitraliera Kalasnikov AK-47. In acel moment am inceput sa fug, dar prietenul meu m-a apucat de brat si mi-a spus: "Nu fugi! Mergi repede drept inainte pana la ambasada!". A fost infricosator. Cum sa spun, exista o anumita electricitate in aer. Cred ca termenul romanesc e "scanteie". Eu si sotul meu fusesem deja in Algeria, care era sub stare de asediu dupa ce 1.200 de algerieni fusesera ucisi de armata, si am recunoscut la Bucuresti genul de tensiune care se acumuleaza in aer atunci cand este pe cale sa se produca o revolta populara. Cand am plecat de aici, in 1991, ne-am intors la Washington, am invatat ruseste si am mers la Moscova. Si eram acolo in 1993, cand presedintele Eltin a atacat Parlamentul Rusiei. A fost acelasi gen de situatie. Puteai sa-ti dai seama ca nu era nevoie decat de o scanteie ca totul sa inceapa sa se destrame. Si s-a intamplat si la Moscova. Am iesit la o plimbare si ne-am uitat de-a lungul strazii pe care se afla ambasada. La cativa metri de noi cineva daduse foc unui maldar de anvelope. Am stiut in acel moment ca luptele incepusera.
R.l.: Si-a imaginat vreunul dintre americanii pe care ii cunoasteti ca asa ceva se va intampla in Romania, pentru ca nici unul dintre romanii pe care ii cunosteam eu nu a facut-o?
J.G.-C.: Cred ca pe cat de inadecvata pare, privind in urma, teoria dominoului pentru sud-estul Asiei, pe atat de limpede putem identifica un efect de domino in aceasta parte a lumii. Pe masura ce evenimentele se desfasurau, asa cum se poate vedea acum din comemorarile pe care le prezinta televiziunile si posturile de radio – in Polonia, cu Solidaritatea, apoi cu Zidul Berlinului -, pe masura ce libertatea isi croia drum in Europa de Est, nu era atat de straniu sa gandesti ca se va intampla si aici, in Romania. Conditiile din Romania erau insa mult mai dificile decat in majoritatea celorlalte tari. Aici domnea un regim totalitar. Daca faci o fotografie din satelit a Asiei pe timp de noapte, observi o pata mare neagra unde nu exista nici o lumina. Aceea este Coreea de Nord. Cred ca daca am fi facut genul acesta de fotografii in 1989, si Romania ar fi fost o pata mare neagra. Daca vrei sa intelegi cum arata Romania in 1989, si aici poate impartasesc amintirile multor romani, atunci trebuie sa vezi filmul "4 luni, 3 saptamani, 2 zile". Exact asa arata Romania in 1989. Gasesc ca filmul este foarte realist si ca descrie fidel aceasta tara asa cum era in urma cu 20 de ani, cu exceptia unui singur detaliu. Sunt destul de sigura ca, in realitate, "doctorul" ar fi fost platit nu cu bani, ci in cartuse de Kent.
R.l.: Asadar, au conspirat americanii si rusii sa rastoarne regimul Ceausescu?
J.G.-C.: Nu, absolut! Am cunostinta de relatarea la care faceti referire. (Este vorba despre "In sfarsit, adevarul", cartea de interviuri realizate de Alex Mihai Stoenescu cu generalul Victor Athanasie Stanculescu, aparuta cu cateva zile inaintea realizarii acestui interviu – n.n.). Nu, absolut! Cu siguranta, noi am incurajat libertatea si democratia in aceasta parte a lumii, asa cum o facem in orice parte a lumii, si am facut asta indeosebi prin Radio Europa Libera si Vocea Americii. De fapt, cred ca era in 22 decembrie, cand lucrurile se mai calmasera putin, in prima parte a zilei. Oamenii veneau in fata ambasadei pe strada Tudor Arghezi. Pe vremea aceea nu aveam un dispozitiv de securitate ca acum… Asadar, oamenii se adunasera – n-o sa uit asta niciodata – si isi strecurau mainile prin grilajul portilor de fier. Am izbucnit in urale, ne strangeam mainile si ne imbratisam. Multi dintre romanii ce continuau sa vina pe strada, care era plina, strigau: "Multumim, America, va multumim pentru Vocea Americii, va multumim pentru libertatea noastra". Iar reactia noastra a fost: "Voi sunteti cei care v-ati recucerit libertatea, nu noi. Noi suntem doar martori ai curajului vostru".
R.l.: Dupa cum stiti probabil, exista o inregistrare faimoasa din seara zilei de 22 decembrie in care Ion Iliescu este surprins spunand: "Tocmai am sunat la ambasada sovietica sa le spunem cine suntem si ce vrem". A sunat cineva in acele zile la ambasada americana sa va spuna "cine erau si ce vroiau"?
J.G.-C.: Din cate stiu eu, n-a sunat nimeni. Nu-mi amintesc de nici o discutie privind vreun telefon primit din partea Frontului Salvarii Nationale. Pe de alta parte, acesta ar fi fost un apel la care ar fi raspuns direct ambasadorul, iar eu eram pe vremea aceea abia la a doua misiune a mea ca diplomat si nu aveam o pozitie in care sa fi fost informata despre activitatea ambasadorului.
R.l.: Dar, cu siguranta, trebuie sa fi auzit ceva dupa aceea
J.G.-C.: Nu, nu imi amintesc nimic de acest fel.
R.l.: Ati mentionat mai devreme ca si diplomati din alte tari s-au refugiat in ambasada americana.
J.G.-C.: Da. Ambasadorul Marii Britanii a venit la noi. Resedinta sa la vremea aceea se afla undeva pe langa Televiziunea Romana si a fost tinta unor tiruri care au avariat casa. Impreuna cu el au venit cativa diplomati de la ambasada britanica. Cred ca au mai venit si niste germani. In momentul acela, in Bucuresti se afla un singur om de afaceri american si a venit si el impreuna cu familia lui. Au mai venit mai multi elevi japonezi si un numar de americani care erau aici fie ca turisti, fie cum s-a intamplat cu o doamna care imi amintesc ca venise pentru tratament cosmetic, pentru ca Romania era renumita ca un loc bun pentru tratamente cosmetice. In cele din urma, si jurnalistii au reusit sa ajunga la ambasada de la aeroport, desi, atunci cand ziaristii uneia dintre cele mai importante retele americane de stiri au ajuns pe aeroport, am vorbit cu ei la telefon si ne-au spus "Ne predam si venim la ambasada", iar cand am vorbit cateva minute mai tarziu, ne-au spus: "Nimeni nu poate pleca de aici. Se trage prea mult".
R.l.: S-a tras vreun glont asupra ambasadei americane?
J.G.-C.: Nu.
R.l.: Cum asa? Ma gandesc ca se tragea peste tot in zilele acelea
J.G.-C.: Se tragea. Nu stiu exact. Tudor Arghezi este o strada foarte mica si ingusta. Desi erau cladiri mai inalte peste drum, nu-mi amintesc sa fi fost tras vreun foc direct asupra ambasadei. Cu siguranta ca am fi stiut daca s-ar fi intamplat. Si, desigur, aveam pe atunci, asa cum avem si acum, garzile puscasilor marini, a caror misiune este sa protejeze vietile americanilor din incinta ambasadei.
R.l.: Aveti cunostinta sa fi existat romani care sa fi incercat sa se refugieze in ambasada americana?
J.G.-C.: Nu, nu am. Dar, desi nu au existat romani care sa se refugieze in ambasada, aveam atunci, asa cum avem si acum, multi angajati romani, profesionisti cu calificare foarte inalta. Trebuie sa spun cu mare regret ca unul dintre angajatii romani ai Ambasadei Statelor Unite a fost ucis in luptele de atunci. In mod normal, era asistent pentru transporturi si taxe. In calitatea mea de responsabil cu logistica, i-am cerut la un moment dat sa conduca o masina si, in timp ce conducea acea masina undeva langa Academia Militara, a fost impuscat si ucis. Alti angajati romani si-au aratat loialitatea ramanand sa lucreze, chiar daca de multe ori erau ingrijorati pentru soarta familiilor lor. O angajata care era consilier economic a ramas, de exemplu, peste noapte sa raspunda la telefoane si sa lucreze in centrala telefonica si chiar a scris un jurnal despre noaptea aceea si devotamentul ei. Deci nu eram numai americani. Au fost si angajati romani care au lucrat impreuna cu noi, pentru ca, de exemplu, in incercarea de a-i localiza pe americanii din tara, trebuia ca romanii care lucrau la sectiunea consulara sa ne ajute sa gasim anumiti oameni si sa dea telefoane. Primul lucru pe care, in mod normal, a trebuit sa-l facem intr-o asemenea imprejurare a fost sa sunam la Washington, iar noi am avut o conversatie cu Washingtonul care a durat cam 60 de ore. Asadar, oamenii erau nevoiti sa se organizeze in schimburi ca sa continue conversatia si sa schimbe informatii.
R.l.: Sa presupunem ca ati dori sa scrieti o carte despre experienta dumneavoastra din decembrie i89. Despre ce ati scrie?
J.G.-C.: In primul rand, as scrie despre curajul poporului roman la care am asistat, curajul de a cere sa fie liberi si de a se revolta impotriva unui regim tiranic, totalitar. Nu am uitat niciodata acel curaj pentru care voi respecta intotdeauna poporul roman. Imi amintesc cum priveam de la fereastra apartamentului nostru din strada Maria Rosetti; stateam la etajul 5 intr-o casa minunata care a fost daramata, iar in locul ei a fost construite o cladire de birouri – cred ca era in dimineata zilei de 22 decembrie. Strada era plina de oameni care se indreptau spre Piata Palatului, neindrumati de nimeni, pentru a lupta pentru libertate. Unii aveau in maini ciocane, altii bete, dar nu erau decat oameni care incercau sa se alature protestelor, desi la ora aceea nimeni nu stia ce se intampla. Imi amintesc ca au ascultat focurile de arma automata vreme de doua sau trei nopti la rand. Imi amintesc de un elicopter care a zburat desupra centrului Bucurestiului, din care au aruncat bucatele mici de hartie pe care scria ceva de felul: "Demonstranti, plecati acasa! Incetati protestul! Acesta este un avertisment!". Ne aflam in cladirea ambasadei, care are o curte in spate, si cineva ne-a chemat afara si am vazut cum din cer cadeau bucatele de hartie. Imi amintesc ca, fiind Craciunul, multi dintre diplomati si familiile lor plecasera deja in vacanta, dar ca cei care au ramas s-au straduit sa pregateasca masa traditionala de Craciun, aceea cu curcan, cu umplutura, cu placinta. Cand a devenit clar ca nimeni n-avea sa se aseze in jurul mesei de Craciun in acel an, toti curcanii au fost facuti sandvis, iar placintele – impartite -, si cred ca soldatii romani care faceau de garda la ambasada, la consulat si la resedinta ambasadorului au mancat in acele zile mai mult decat o facusera de luni, pentru ca toata lumea – inclusiv eu – le aducea platouri intregi de mancare.
R.l.: Astazi, dupa 20 de ani, exista multi oameni in Romania, mai ales tineri, care se intreaba daca a meritat. Ce le-ati raspunde?
J.G.-C.: Stiti ceva? Tocmai am discutat despre asta cu soferul meu recent si mi-a spus cam asa: "Cum poate cineva sa isi puna o astfel de intrebare? Am incercat intr-o seara impreuna cu sotia sa numaram: avem masina de spalat, avem mancare, avem electricitate, suntem proprietarii apartamentului in care locuim, parcurile sunt frumoase si pline de flori, gasim tot ce dorim in orice magazin, putem sa votam. Nici macar nu putem numara avantajele care isi au originea in acele zile". Dati-mi voie sa va mai spun un lucru. Cineva m-a intrebat care a fost reactia americanilor la executia cuplului Elena si Nicolae Ceausescu. Nu pot comenta politica oficiala a Statelor Unite, dar pot sa va spun urmatorul lucru: cand am evacuat ambasada de la Bucuresti, am transportat 148 de oameni intr-o coloana cu 38 de masini spre Sofia si bucurestenii ne faceau cu mana in semn de prietenie. A doua zi, in ziua de Craciun, am zburat spre Statele Unite. Cand am ajuns la Washington, am fost intampinati de cineva de la Departamentul de Stat cu vestea ca Ceausescu a fost executat. Reactia noastra imediata a fost una de usurare. Unii dintre noi au izbucnit chiar in urale de bucurie. Dar imi amintesc ca m-am intors spre un coleg si i-am spus: "Stii ceva? Cred ca adevarata dreptate s-ar fi facut daca ar fi fost condamnat sa stea la coada pentru tot restul vietii".
