» Institutul Francez i-a consacrat o retrospectiva, iar cel mai recent documentar al sau, "Intoarcerea in Normandia"/"Retour en Normandie", intra in cinematografele romanesti.
» Filmul regaseste actorii-tarani dintr-un film de fictiune turnat in 1975 si inspirat din cazul real al unui tanar din regiune care in 1835 si-a ucis familia.
» In 1988, desi lansat ca regizor, a ajutat o legenda a documentarului mondial, olandezul Joris Ivens, sa-si realizeze ultimul film.
» Cum a fost sa lucrati cu Joris Ivens la "Une Histoire de vent"?
A fost complicat pentru ca filmam in China, care se afla atunci la debutul unei perioade de mari mutatii. Incepea sa se deschida catre lumea capitalista. Regimul politic era insa foarte inchis. Ivens fusese un tovaras de cursa lunga al chinezilor – prieten cu Chu En-Lai, singurul cineast european acceptat in timpul Revolutiei Culturale –, dar autoritatile nu mai erau atat de dispuse sa-l ajute. Aveam impresia ca ceea ce conta erau dolarii. Cum eram o echipa putin numeroasa (faceam un film "mic" din punct de vedere economic), nu prea aveam resurse financiare ca sa facem rost de unele sau de altele. Ca o comparatie, in acelasi timp cu noi se afla in China si Bernardo Bertolucci, care filma "Ultimul imparat". Avea o echipa de mai bine de o suta de persoane si obtinea tot ce avea nevoie pentru ca avea cu ce.
» Dar, din punct de vedere uman, cum a fost sa-l ajutati pe Joris Ivens la ultimul sau film?
"Une Histoire de vent" e un film indraznet din punct de vedere estetic, amestecand secvente de fictiune cu secvente documentare, istoria cu prezentul si cu poezia – e un film multiform care se desfasoara pe cai destul de variate. Pentru mine, productia acestui film a fost o experienta extrem de pasionanta pentru ca eram asistentul lui Ivens, care avea 87 de ani si era foarte obosit si bolnav.
Trebuia menajat cat de mult se putea, iar eu eram tot timpul prezent. Am petrecut trei luni si jumatate negociind pentru orice, pana si pentru un costum, in conditiile in care, ca sa schimbi un nasture de la o camasa, trebuia sa urnesti un intreg proces, sa intocmesti cereri care noua ni se pareau derizorii. Munceam ca un nebun, de la 8 dimineata pana la 11 noaptea. Le scriam alor mei: "Dupa sapte saptamani, am o zi libera". In 1988 deja imi realizam propriile filme, dar cand Joris Ivens m-a intrebat daca nu vreau sa merg cu el in China, am acceptat pentru ca stiam ca va fi o aventura.
Lucrurile mici
» Ati spus la un moment dat ca se poate face documentar plecand de la lucruri marunte. Sunt ele ca o samanta in care putem descoperi o lume?
La ce va ganditi cand ma intrebati asta? La acel desen animat…
» "Horton"?
Da, despre el e vorba (rade). De fapt, ce vroiam sa spun era ca in spatele unei aparente banalitati se ascund adesea lucruri mult mai profunde si mai importante. Cred ca ceea ce numim cotidian e foarte bogat daca suntem atenti la el si ca oameni pe care-i numim obisnuiti fac uneori gesturi eroice care nu sunt doar apanajul personajelor istorice. Sunt interesat de lucruri care uneori sunt foarte apropiate de noi, cum ar fi scoala. Nu cred ca maretia unui film e proportionala cu maretia subiectului.
» Deci se pot face filme despre orice?
Da, dar felul in care privesti conteaza mai mult decat subiectul in sine. Alegerea unui subiect mare nu e garantia ca vei reusi un film mare.
» Sunteti si in viata la fel de rabdator cum pareti din filme? Va intreb asta pentru ca filmele dvs. stabilesc o relatie speciala cu timpul. "Retour en Normandie" pare mai ales un film despre timpul care trece.
In viata de zi cu zi sunt adesea nerabdator. Dar, vorbind despre timp, n-as vrea ca filmul meu sa fie vazut ca nostalgic. El revine asupra unei experiente din trecut, dar nu cauta sa spuna "a fost mai bine inainte". As spune ca e uneori melancolic. Incerc sa vorbesc in "Retour en Normandie" despre cinematograf prin intermediul memoriei. Ce lasam in urma dupa ce facem un film? Regizorii care fac filme de fictiune nu-si pun asemenea intrebare, cu exceptia lui René Allio, care a folosit in filmul lui neprofesionisti. Cand iei oameni de pe strada si-i filmezi, le oferi o experienta care iese din cotidian si care, poate, le schimba viata. Dupa ce filmul e gata, ei trebuie sa se reintoarca in mediul lor obisnuit si nu e intotdeauna usor. Problema asta – ce lasi in urma – e o responsabilitate pentru un documentarist, si e una dintre problemele puse de filmul lui Allio. Eu revin 30 de ani mai tarziu pe urmele unui film jucat de tarani. Ce a ramas? Cum au crescut ei gratie acestei experiente? Am descoperit ca aceasta aventura i-a ajutat sa se construiasca si i-a facut sa descopere lucruri pe care nu le stiau – cinematograful, problematica nebuniei si a justitiei –, dar si ca i-a ajutat sa inteleaga lucruri despre ei. Actorii care vin seara la emisiunile de "cinema" de la televiziune ca sa-si promoveze filmele raman adesea la suprafata lucrurilor, in anecdotic. (Nu mai spun ca sunt mereu aceiasi 30-40 de actori francezi care apar in toate filmele.)
» Stiu ce trebuie sa spuna.
Da, dar si jurnalistii ii duc adesea spre anecdotic, facandu-i sa spuna lucruri care nu sunt mereu foarte profunde. Prin comparatie, oamenii pe care i-am filmat eu spun lucruri simple si in acelasi timp profunde despre cinematograf.
Ce greseste Michael Moore
» Ce ati facut in cei cinci ani dintre "Être et avoir" et "Retour en Normandie"?
"Être et avoir" a cunoscut un asa de mare succes incat am fost mobilizat cu promovarea lui timp de trei ani. Am calatorit prin toata lumea pentru ca nu aveam actori pe care sa-i trimit in locul meu. A fost obositor si repetitiv, dar era si o bucurie sa vezi ca filmul e vazut in atat de multe tari. Ca ricoseu, succesul lui intr-o tara a facut ca si filmele mele precedente sa fie cerute spre difuzare. si apoi, m-am apucat de acest proiect care mi-a luat doi ani. Acum ma gandesc la un alt film, dar mai am cateva calatorii de facut inainte de a ma dedica lui.
» Sunteti interesat in filmele dvs. de felul in care, independent de sistemul educational, fiinta umana evolueaza traind. Cum va ajuta filmele pe care le faceti in propria dezvoltare?
Documentarul e adesea facut si de oameni care vor sa invete, ca mine, si de oameni care vor sa-i instruiasca pe ceilalti.
» Ca Michael Moore.
Da, el are mereu un mare avans asupra spectatorului si mereu ne spune ce sa gandim. Ne dicteaza ce trebuie sa gandim: "asta e ala bun, asta e ala rau". Pot fi de acord cu el in privinta mesajului – exista prea multe arme care se vand la liber in SUA, sistemul de sanatate in SUA nu functioneaza etc. –, dar in privinta formei si a manierei de manipulare a spectatorului sunt foarte rezervat. Eu fac filme plecand de la propria mea ignoranta, de la o curiozitate, de la nevoia de a cunoaste ceva.
» Cum va familiarizati cu cei pe care-i filmati? Nu le e frica de aparatul de filmat?
Nu exista retete. E vorba de intalniri, iar intalnirile nu seamana una cu alta. Nu stiu daca tuturor oamenilor le e teama. Unii sunt mai timizi, dar altii, din contra, isi fac numarul in fata aparatului. Dar, in mare parte, un documentarist cauta ceea ce aparatul de filmat modifica cel mai putin, constient fiind ca intotdeauna modifica ceva. Munca unui cineast consta in a-i surprinde pe oameni in propria lor spontaneitate.
» Din cauza acestei spontaneitati evitati sa puneti pe banda sonora propriile dvs. comentarii?
In "Retour en Normandie" exista comentariu, dar in celelalte filme ale mele n-am avut nimic de spus care sa necesite un voice-over. Fac in asa fel incat sa-i las spectatorului o oarecare libertate in raport cu imaginile pe care le priveste. Asta nu inseamna ca punctul meu de vedere e neutru sau obiectiv. Filmele mele sunt foarte subiective, dar e vorba mereu de privirea mea, de punctul meu de vedere si de felul in care aranjez lucrurile si le articulez intre ele.
Hai la mine sa mancam nimic!
» Ati descoperit pe drumul de la aeroport la Institutul Francez mici lucruri care sa fie posibile subiecte de documentar?
Nu, am fost frapat sa vad cat de schimbat e orasul. Am mai venit aici in iarna lui 1987 sau 1988, cand Institutul Francez a organizat un mic festival cu filme despre munte. Am petrecut atunci cateva zile in Bucuresti. A fost bine, pentru ca sala era plina-ochi de spectatori. Am avut ocazia sa vorbesc cu ei, si nu doar despre munti. Multi oameni vroiau sa-mi vorbeasca in particular. Vreo zece doreau sa-i ajut sa plece. Pe unul dintre ei l-am si ajutat. Era un tanar, cred ca alpinist, dar nu mai stiu cum il cheama.
» Cum l-ati ajutat?
L-am bagat in valiza. Acum serios, am facut in asa fel incat a fost invitat la un festival in Franta sau in Elvetia, si asa a ramas in Occident. L-am mai revazut o data la Paris, dar nu mai stiu nimic de el. Am fost frapat atunci de frica oamenilor. Acestia ma invitau sa stam de vorba in parc, le era probabil teama de microfoane. Toti oamenii cu care mergeam la plimbare in parc imi spuneau acelasi lucru: "Ajutati-ma sa plec de aici!". Acea calatorie m-a emotionat foarte mult. O doamna profesoara de literatura m-a invitat la masa, dar n-avea nimic de mancare. Imi amintesc ca am ajuns la piata. Erau munti de varza si atat.
Profil
» A fi si a avea
Desi face documentar din 1978, Nicholas Philibert a devenit celebru in toata lumea in 2002, o data cu "Être et avoir", in care a urmarit timp de 10 saptamani, neimplicat, o clasa de copii din Auvergne. Filmul a facut turul tuturor festivalurilor de profil, iar filmele precedente ale cineastului au fost prezentate in retrospective. A mai realizat "Le Pays des sourds" (despre universul celor lipsiti de auz), "Un animal, deux animaux" (aripa de zoologie a Muzeului de Istorie Naturala din Paris, redeschisa dupa 25 de ani), "La Ville Louvre" (ce se intampla in Luvru cand e inchis pentru vizitatori) sau "La moindre des choses" (o piesa de teatru montata de pacientii si infirmierele unei clinici de psihiatrie).
Istorie
» "Intoarcerea in Normandia"
Nicholas Philibert a fost asistent de regie la filmul realizat de René Allio in 1975, "Moi, Pierre Rivière, ayant égorgé ma mère, ma soeur et mon frère". Filmul e inspirat din cartea cu acelasi titlu, publicata de Michel Foucault in 1973, care strangea si analiza documentele cazului lui Pierre Rivière, un tanar care in 1835 si-a ucis mama, sora si fratele mai mic. Michel Foucault, precum si tatal lui Nicholas Philibert au avut mici roluri care au cazut la montaj. In film, membrii familiei Rivière si ceilalti tarani sunt interpretati de tarani, iar judecatorii, politistii s.a.m.d. – de actori.
