În anul 1989, când zidurile cădeau peste tot numai la noi nu – într-adevăr, judecând după rata divorțurilor din anii terminali de la Medicină ai fi zis că noi înălțam zilnic unele noi, dar era doar efectul căsniciilor temporare create de repartiția obligatorie – am prins un bolnav fumând într-un salon. Era un cronic fumător, care avea deja un picior amputat din cauza bolii arteriale periferice, și o mână bandajată. Bolnavul, un tupeist incurabil care găsea o mare plăcere să sfideze destinul, nu se deplasa ușor, din pricina cârjei. Ca atare, fuma în salon, contribuind direct la lipsa de troficitate a mâinii lui stângi, cu care nu mai putea ține țigara, ce să mai spun de cârjă, fuma în unul din saloanele de chirurgie ale marelui spital universitar, în care erau circa șaizeci de bolnavi, deși atât infirmierele, cât și alți bolnavi încercau să-l oprească.
Am încercat și eu. Nu eram prea redutabilă, un medic stagiar de gardă, de numai 25 de ani, dar cu o oarecare persistență și autoritate naturală. Nici vorbă. A râs de mine, și încă mă târguiam cu el când în salon a intrat doctorul T. Doctorul T., același care după Revoluție târziu avea să-mi refuze transferul spunând ce pierdere ar fi fost dacă părăseam spitalul (nu e clar pentru cine), nu avea mai mult de 1,75 m, dar a venit cu pași mari, în ținuta chirurgicală de vară, adus de o infirmieră, și s-a oprit lângă patul nostru. A luat țigara bolnavului, și a strivit-o sub călcâi. A luat apoi cârjele, și le-a aruncat pe rând, una după alta, de-a lungul salonului, între cele două șiruri de paturi. Noi eram toți încremeniți. Pe urmă a spus, fără să ridice excesiv vocea. „Ești externat. Când o să vii din nou, ca să îți tai încă o mână, și încă o mână, n-o să pot să te refuz, deși va fi risipă de banii Sănătății. Dar până atunci, nimeni din spitalul ăsta nu va mai fi intoxicat de tine. Afară imediat! Nu ai decât să te târăști până la ieșire“.
Bolnavul, desigur, nu s-a târât. L-am sprijinit eu. Tot timpul acesta, îmi sufla respirația lui plină de tutun în față și îmi spunea porcării despre doctorul T. L-am târât în camera de gardă și i-am făcut foaia de ieșire. I-am dat cârjele înapoi. În tot acest timp, nici nu m-am mai gândit că în tinerețea mea fumasem și eu. Când voiam să cresc mare și să ajung ca Ernest Hemingway. Mă lăsasem doar pentru că la facultate studenții arabi, știind că taică-meu era profesor, încercau mereu să îmi plaseze cartușe de țigări. Am început să spun că nu fumez, ca să scap de ei, și după aceea nici nu am mai fumat. Așa eram mai la adăpost.
Lupta împotriva tutunului în America a început ca o bătălie a unui sistem de asigurări întins peste limită – SUA au și azi cele mai mari cheltuieli medicale publice pe bolnav, dar și ca procent din cheltuiala publică, deși destui oameni, înainte de ObamaCare, nu erau nici măcar asigurați medical. Cum nu erau asigurați nici majoritatea tinerilor care au ars în Colectiv, și pe care s-a dus, din cauza expunerii publice, o sumă ce ar fi ajuns pentru sute de alți bolnavi care trag să moară, dar al căror caz nu captează atenția presei. Presă care se ocupă și azi de ce poate vinde ziare – al cui cadavru s-a rătăcit, unde și ce firme au dat sponsorizări la SMURD. Când, de fapt, asta nu contează deloc – trebuie sponsorizări la SMURD pentru că nu se alocă un procent suficient din cheltuielile publice pentru sănătate; în nici o țară coruptă sănătatea nu capătă bani, că nu se pot fura așa de ușor, ia să îi dăm și se rezolvă imediat. Iar riscul se rezolvă punând detectoare de fum, ca în toată lumea, peste tot; noi nu le punem, că suntem singura țară europeană în care fumatul în spațiile publice e permis, printr-o minciună – aceea că spațiul unde se fumează și cel unde nu se fumează pot fi separate. În realitate, faceți un tur în restaurantul din spatele Palatului de Justiție dacă vreți să vedeți cum iese fumul valuri pe uși și pe ferestre. Dacă e așa în templul statului de drept, e clar cum e în rest.
Pe vremea doctorului T. se știa deja că fumatul reduce capacitatea pulmonară, dă bronho-pneumopatie cronică obstructivă și cancer de plămâni. Azi s-au strâns dovezi destule nu asupra răului pe care bolnavul meu și-l făcea sieși – asta știam și noi –, ci celorlalți. Ceea ce se numește fumat la mâna a doua, respectiv reziduurile inhalate de oamenii care nu fumează, dar sunt forțați să fie în preajma unui fumător – că sunt familia, colegii sau niște necunoscuți – au fost amplu documentate. În fiecare an, circa 40.000 de decese din SUA sunt direct atribuibile fumatului la mâna a doua, 7.000 de cancer și restul de inimă. Între 1964 și 2014, 2,5 milioane de oameni au murit din cauza expunerii la fumatul altora, doar în SUA. Nu există expunere nepericuloasă la fumat, și chiar cea de durată scurtă crește riscul de atac de cord.
Drama de la Colectiv a avut o singură urmare bună – că Parlamentul a trecut în sfârșit peste lobby-ul firmelor de tutun și a interzis fumatul complet, în toate spațiile publice. De la acest gest de normalitate, auzim doar amenințări că oricum legea nu se va aplica – cine doar crede în statul de drept la români – sau pledoarii că e fascist legiuitorul care discriminează astfel 28 la sută din populație, cât înțeleg că reprezintă fumătorii, ale căror drepturi fundamentale ar fi astfel lezate.
Vezi însă că nu e așa. Singurele drepturi de care ne putem bucura sunt cele pe baza libertății pozitive, aceea în care nu faci rău altuia – altfel, lumea e Jurassic World sau mai rău. Nimeni nu are dreptul să intoxice pe altcineva, nici dacă îi e rudă, iar statul are obligația de a-i proteja pe cetățenii săi. De fapt, statul ar trebui să facă mai mult, să apere copilul nenăscut de mama sa care fumează, și pe cel minor de părinții lui care îl intoxică. Dar statul nostru, modest, încearcă deocamdată doar să apere spațiul oficial public, deși spațiu public e oricare spațiu împărțit cu alți oameni, că e pe teritoriu public sau privat.
De asta cei care își revarsă furia zilele acestea pe legea contra fumatului nu fac decât să abuzeze de dreptul lor prezumat de a face rău altor oameni pentru o plăcere de-a lor. Animalele nu fac așa ceva. Suntem toți oameni și avem toți vicii, dar cu toate astea nu putem da frâu liber psihopatiei, adică ideii că interesul nostru are o îndreptățire superioară față de al oricui altcuiva. Dacă te-ai sinucide, te-ai întinde pe covorul cel bun și ai lăsa restului familiei obligația să curețe sângele? Cine vrea să sfideze moartea are tot dreptul, dar numai atâta vreme cât nu pune pe alții în pericol. Dacă fumezi cu copilul tău în casă, ești mai rău decât un animal, și fumătorii să nu se mire dacă o să le creștem treptat și contribuția la sănătate, că nu e normal ca un om cu un stil de viață sănătos și unul nesănătos să plătească la fel. Practic, fumătorii când nu ne otrăvesc direct ne cheltuiesc disproporționat banii din bugetul de sănătate – și mai vor să fie și populari, scriind articole impertinente despre dreptul lor de a impune riscuri neconsimțite altor oameni.
Alina Mungiu-Pippidi este președinte SAR și profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
