O unda de realism glaciar traverseaza proiectul bugetar infatisat cu cateva zile in urma de Administratia americana. Barack Obama a trebuit sa admita resemnat un nou record al deficitului bugetar, de peste 1.500 miliarde dolari. Sigur, el invoca scuza ca mostenise deja un deficit de 1.300 miliarde la precedenta administratie, dar faptul ca prima economie mondiala navigheaza cu un soi de deficit etern, fixand abia pe la orizontul anului 2020 o scadere pana la 1.000 miliarde a datoriei publice, este ceva care intrece puterea de reprezentare a unei minti simple.
La un moment dat, cineva, ceva, un eveniment vor stopa cu brutalitate aceasta scadenta mereu amanata. Traiul pe credit a devenit o bizara virtute a principalelor economii mondiale, care transfera cu nerusinare spre generatiile viitoare ora dificila a socotelilor. Filosofii liberalismului spun ca aceasta ora a scadentei ramane pur virtuala, din moment ce toata lumea accepta regulile jocului.
Adica mecanismul cresterii permanente a productivitatii de bunuri, proces ce se autopropulseaza prin credit. Dar mondializarea incepe sa-si arate si efectele colaterale. Apar noi puteri economice care nu sunt nici inglodate in datorii si nu isi asuma nici constrangerile democratice. Iar intre timp bancile din Occident nu mai acorda credite, prefera sa joace banii, mai profitabil, pe pietele bursiere.
Cu doua decenii in urma, China, India, Coreea de Sud si Indonezia luate impreuna erau mai putin bogate decat Italia. Acum, China a depasit economia Germaniei si este principala locomotiva economica a zonei asiatice. Zona care, in conditiile dure ale crizei de anul trecut, a realizat totusi doua treimi din cresterea productivitatii mondiale. India insasi vizeaza un spor de productivitate de 9 procente pentru anul acesta, iar multe sectoare industriale din zona, ca si din Brazilia, mizeaza pe rezultate productive de peste 20 de procente.
Deocamdata primele puteri economice occidentale se bucura de perspectiva noilor piete de desfacere ivite in economiile emergente. Peste cateva decenii s-ar putea sa regrete ca au pierdut initiativa industriala si preeminenta bancara, devenind doar zone prestatoare de servicii pentru noile puteri economice.
Caci nu toata lumea respecta aceleasi reguli. In timp ce Barack Obama, ingrijorat de pauperizarea sporita a clasei medii din SUA, a trebuit sa plaseze problema somajului in fruntea prioritatilor, reducand bugetul altor sectoare – renuntand deci si la economii drastice –, pentru tarile emergente, somajul, securitatea sociala, asistenta medicala, o pensie corecta nu sunt chiar obligatorii. Obama e nevoit sa taie finantele unui ambitios program spatial, in timp ce autoritatile comuniste din China anunta ca vor trimite o expeditie umana pe luna pana in anul 2025. In China puterea politica nu trebuie sa dea socoteala nimanui.
E suficient argumentul orgoliului national si se gasesc fonduri pentru orice aventura aducatoare de prestigiu. Las’ ca si fondurile exista, partidul unic stie cum sa le obtina. Dimpotriva, Barack Obama raspunde in fata Congresului si in fata fiecaruia dintre alegatori. El trebuie sa tina seama si de logica degajata de analize, si de exigentele democratiei.
Dragonul chinez a devenit nerabdator sa-si impuna propria filosofie pe scena internationala. Nu mai accepta sa i se spuna ca trebuie sa respecte libertatea internetului si dreptul la opinie. Isi fortifica prezenta si influenta in zona asiatica, iar pentru prima data in acesti 46 de ani, ministrul de Externe al Chinei se va deplasa la lucrarile Conferintei pentru securitate ce se tine la München. Ni se promite o complexa analiza pe teme ce tin nu doar de echilibrul puterilor la scara mondiala, dar si despre schimbarile de clima sau in problema alimentarii mondiale.
Viziunea Chinei nu va fi o simpla ipoteza, ci, probabil, programul unei ofensive. Sigur, relatiile Chinei cu SUA s-au inveninat si in perspectiva primirii lui Dalai Lama la Casa Alba, si dupa ce Pentagonul a vandut din nou arme Taiwanului. Dar rivalitatile sunt acum mai complexe si prevestesc o competitie economica acerba pentru ocuparea pozitiei de lider. Din pacate, Europa inca nu stie cum sa-si valorifice atuurile in aceasta redistribuire de roluri. De pe urma careia intregul Occident ar putea sa-si vada traditiile democratice vidate de sens, cand se va impune acest nou praxis emergent.
