Am urmarit cu intelegere, chiar cu simpatie, modul in care Grecia isi apara istoria sa, atat de generoasa, prin opozitia ei ferma de a accepta ca Macedonia sa-si pastreze denumirea din fosta Iugoslavie, care starneste confuzii cu partea de nord a republicii elene, leaganul marelui cuceritor al Antichitatii, Alexandru Macedon. Pozitia intransigenta a Greciei nu este in nici un caz o gaselnita politica de cancelarie, ci exprima opozitia publica a grecilor la un atentat contra interesului lor national.
In opozitie cu comportarea mandra si justificata a grecilor, ma gandeam la usurinta si graba cu care regimul Iliescu a recunoscut neconditionat, la inceputul anilor ’90, Republica Moldova, act politic realist si oportun in conditiile destramarii salutare a Imperiului Raului (am numit URSS), dar fara declararea fireasca a unor rezerve privind inconsistenta atributelor care defineau noua entitate statala. Era momentul oportun de a se declara solemn ca Romania saluta independenta noului stat, dar ca emite rezerve ferme privind denumirea sa, existenta unei natiuni si a limbii moldovenesti, propunand gasirea unei alte denumiri pentru aceasta noua republica al carei nume a fost dictat de Stalin cu scopuri imperialiste, intrucat Moldova este numele istoric al unei mari provincii, fost principat constitutiv al statului roman. Dar noi nu avem mandria si patriotismul Greciei, iar Ion Iliescu este un "internationalist" fara prejudecati "burgheze".
Tara noastra a inregistrat de-a lungul timpului unele esecuri in relatiile sale internationale, ratand ocazii de afirmare a interesului national sau sustinand pozitii gresite in probleme politice generale sau economice, in care incompetenta liderilor nu poate acoperi integral palierul raspunderilor. Sa ne reamintim de faimosul Tratat din 1991 cu URSS-ul muribund, document inegal si daunator pentru viitorul tarii, incheiat servil de tandemul Iliescu-Nastase, de Tratatul politic cu Ucraina (punctat recent, dar total inoportun, de presedintele Traian Basescu), de cel cu Rusia, in care Tezaurul national inestimabil, incredintat aliatilor rusi in primul razboi mondial si nerestituit pana in prezent, a fost inmormantat definitiv intr-o anexa fara valoare juridica.
Dar noi avem probabil pecetea pagubosului, amintindu-ne, printre altele, ca am facut, cu multi ani in urma, explorari fructuoase pentru hidrocarburi in Algeria, in Libia si in alte tari, dar exploatarea, deci valorificarea cercetarilor noastre, a revenit unor companii internationale, deoarece in negocieri am omis includerea unor obligatii ferme pentru beneficiari. Din America Latina pana in Africa (dar chiar la Krivoi Rog, in Ucraina), Ceausescu a multiplicat implicarea tarii in contracte de "prestigiu" in care am pierdut in final sume importante, cu parteneri nefiabili sau necooperanti, de la care ne straduim, fara mari sanse, sa recuperam ce se mai poate.
In prezent, Romania este membra UE si NATO, iar zilele acestea a avut loc la Bucuresti cea mai importanta reuniune a Aliantei, un prilej inestimabil de a ne afirma, viguros si oportun, intr-un nou si sensibil context international. In cercurile politice si media din toata lumea se apreciaza ca Romania a facut eforturi notabile pentru a se achita pozitiv de sarcinile sale de gazda a lucrarilor, potential sigur pentru o noua relansare internationala a tarii.
Ramane de vazut daca politicienii nostri, atat de eclectici si de imprevizibili, vor sti sa valorifice contactele de la Bucuresti in interes national, cu adresa si oportunitate.
