La peste jumătate de secol de la moartea lui Stalin, lumea gândeşte naţiunea, în linii mari, tot în cam aceiaşi termeni lansaţi odinioară de „tătucul de la Kremlin”: ca pe o deplasare calitativă a poporului – comunitate întemeiată pe comuniunea de origine, limbă, cultură, tradiţii şi interese -, printr-o mutaţie de conştiinţă. Să fie vorba despre aşa ceva, naţiunea şi-ar înceta în aceeaşi clipă existenţa, în cazul oricărui popor, probabil, în oricare moment al prezentului imediat. De ce? Fiindcă ea ar trebui să existe numai dacă voinţa de a fi împreună ar exista în cadrul tuturor fiilor ei şi dacă educaţia acestora ar fi suficient de dezvoltată pentru a se ridica, în cazul oricăruia dintre ei, la înţelegerea cadrului (cam abstract) al totalităţii cetăţenilor vii ai propriei macrocomunităţi, dar şi al cuprinderii celor din trecut şi al celor ce încă nu s-au născut.
Chiar şi insuficient de clar definită, naţiunea există, însă. Că este aşa o dovedeşte mulţimea de fapte aduse la îndeplinire în numele ei: reglementări juridice, tratate politice, împărţiri administrativ-teritoriale, legislaţie şi oratorie.
Ea poate fi înţeleasă şi din alte perspective, mai tehnice, care depind de calitatea juridică de cetăţean a beneficiarului unui statut care recomandă pe cineva drept fiu sau fiică al ori a naţiunii. Se poate, de aceea, vorbi despre naţiunea retrospectivă – cea care priveşte într-un mod privilegiat trecutul, reflectându-se mai mult în gloria de odinioară a celor de la care se revendică -, despre naţiunea pragmatică a cetăţenilor a căror legitimitate identitar-administrativă emană de la un anume stat şi care îşi pot exercita funcţiile şi drepturile politice în cadrul aceluia, sau despre naţiunea de tip matrioşkă, în cadrele căreia eşti în mod legitim posesorul mai multor identităţi naţionale noncontradictorii (cetăţean român, cetăţean european, deci membru al naţiunilor română şi, într-un cadru mai amplu, legiferat, şi europeană).
Există totuşi semnale care pun în criză, în cazul românilor, nu o dată, realitatea apartenenţei la naţiunea proprie. Câteva exemple în acest sens pot înlesni reflecţia, îmbogăţind meditaţia oricărui cititor al prezentului text cu privire la existenţa sau punerea în criză a conceptului de naţiune la români.
Dacă clasa politică în ansamblul ei, ori numai un grup anume de politicieni urmăresc numai propriile interese partizane, dezinteresân-du-se constant de interesul public, acţionează ei ca nişte aleşi legitimi ai naţiunii sau indică faptul că aceasta a rămas pentru ei o noţiune abstractă, neinteriorizată?
Dacă un ins anume, indiferent de poziţia lui în marele corp al naţiunii, pleacă în lumea largă, purtat de inte¬rese proprii – legitime, de altfel, în virtutea aspiraţiilor omului la realizarea de sine -, şi îşi propune, discret sau sonor, să uite de naţiunea din care provine, de limba de origine, de legăturile inefabile cu toţi cei de acasă sau de interesul, fie şi generic, faţă de viaţa acestora, este acesta semn de asumare a apartenenţei la naţiune?
Când un organ legiuitor şi/ sau unul executiv, din rea-voinţă, dezinteres, nepricepere ori lipsă de preocupare, ajunge la reaua cârmuire a unei naţiuni, este vorba numai despre o lipsă de profesionalism în exercitarea rolului propriu sau mai degrabă despre o neînţelegere a misiunii pe care a asumat-o în raport cu propria naţiune?
Când o constituţie face din naţiune, şi nu din propriii cetăţeni, principalul subiect al reglementărilor sale, reducându-i pe aceştia la un rol secundar în raport cu statul înţeles ca unic reprezentant al naţiunii, este vorba despre o normalitate sau despre o anomalie la nivelul legii fundamentale?
Când un cetăţean se comportă în raport cu propria avere (parte a avuţiei naţiunii: terenuri arabile, păduri etc.) ca un prădător, socotindu-se deplin îndreptăţit – în virtutea faptului însuşi că o posedă – să o risipească fără chibzuinţă, negândindu-se la generaţiile următoare ale familiei sale, dar şi la cele din afara acesteia, se comportă sau nu ca un membru responsabil al naţiunii sale?
Cu aceste întrebări în minte, nu-mi mai rămâne decât să mă întreb dacă naţiunea română a existat, există sau va exista, chiar înainte de a mă înălţa la interogaţia despre existenţa naţiunii europene.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
