„Am putea să le numim, generic, «UM» SRL. Se nasc și cresc după aceeași rețetă: la câteva săptămâni de la înființare, semnează contracte fabuloase cu o întreprindere de stat. Câteva luni mai târziu, operațiunea de înzestrare este ca și încheiată. O mare parte din patrimoniul companiei de stat a fost transferată – prin vânzări la prețuri subevaluate – din mâinile «întregului popor» în contul «UM»-ului, controlat de foști chelneri sau șoferi care joacă cu stângăcie rolul de patron. Mai departe, ele intră în circuitul «natural», devenind furnizoare pentru alte întreprinderi de stat, ai căror directori pocnesc, la rândul lor, din călcâie atunci când li se pun în față contracte dezavantajoase.
În câțiva ani, fără mare risipă de competență și creativitate, «UM»-urile au ajuns să stea pe picioarele lor. Cele mai importante afișează cifre de afaceri comparabile cu ale unor mari companii internaționale. În jurul lor s-au țesut deja legende. Au ajuns să fie prezentate drept dovezi vii ale geniului antreprenorial al unor români «de-ai noștri» care au pornit de la suta de lei. Întrebările incomode despre licitații sau privatizări câștigate ilegal au fost întâmpinate cu explicații mieroase, oferite confidențial, de la nivel înalt: «Nu putem lăsa țara noastră să fie colonizată de multinaționale! Trebuie să existe și un capital românesc puternic».
Fără să fie întrebați dacă nu cumva s-au săturat de sacrificiile patriotice din Epoca de Aur, românii au înghițit în sec privind cum «UM»-urile și-au făcut din datoriile neplătite la stat principala resursă de dezvoltare. Relativ puțini au înțeles că o mare parte din sediile îmbrăcate în sticlă ale vedetelor capitalismului autohton pe lângă care trec zilnic s-au ridicat cu bani luați de la spitale, școli și pensionari.
Foșgăiala de generali cu cefe groase din jurul lor i-a făcut pe mulți să le considere firme acoperite ale serviciilor secrete. Ceea ce ar însemna, dacă luăm definiția consacrată, că au fost înființate pentru a genera fondurile necesare desfășurării unor operațiuni speciale. În țări în care conducătorii au ceva mai mult respect pentru banii cetățenilor, condiții esențiale pentru existența acestor firme sunt discreția și controlul absolut pe care serviciile îl exercită instituțional asupra operațiunilor comerciale și asupra rezultatelor lor financiare.
«UM»-urile sfidează însă această logică. Dimensiunile multora dintre ele fac imposibilă discreția. Pseudopatronii lor au o plăcere bolnăvicioasă de a poza în vedete. Unii au intrat în politică, fac declarații bombastice, și-au deschis și fundații umanitare. Vor să fie iubiți și venerați.
Nonșalanța cu care încalcă legea le-a garantat de-a lungul timpului rolul de primadone în scandaluri răsunătoare. Probabil tot din patriotism, luptând împotriva «multinaționalelor hrăpărețe», au înșelat firme cu a căror reputație internațională nimeni nu și-a permis să se joace; rețetă sigură pentru ca afiliațiile lor extracomerciale să ajungă să fie discutate în întâlniri tête-à-tête între președinți de state sau chiar public, în mari ziare internaționale. Ceva ce o adevărată firmă acoperită a unui serviciu secret nu ar face niciodată. Nici măcar în România.
Explicația trebuie căutată tot în primele zile ale anului 1990. După ce au scăpat din mâna de fier a lui Ceaușescu, securiștii – în special cei care erau responsabili de operațiunile de comerț exterior – și-au plasat banii, ai lor, dar și ai Securității, pe piața liberă. Haosul din primele luni ale anului 1990 le-a camuflat perfect mișcările. Cu acești bani au fost înființate multe dintre primele firme ale noii Românii. În scurt timp, încrengătura de afaceri și oameni răsărită din trunchiul comun al Securității a început să se ramifice iute în toate direcțiile. Interesele instituționale și interesele personale ale capilor Securității au început să se întrepătrundă până la confuzia totală.
Astăzi, 18 ani mai târziu, mă tem că nimeni nu mai poate spune precis care dintre aceste firme finanțează operațiunile speciale – legal sau ilegal, asta e deja altă discuție – și care a fost confiscată din mers și subjugată total de vreo «fantomă» iute de mână.
Singurii care ar fi putut face ceva, șefii nou-createlor SRI și SIE, au preferat ambiguitatea. Au perfecționat-o gospodărește cu sprijinul tuturor politicienilor care le mâncau din palmă. Cel mai probabil, pentru că au profitat ei înșiși de pe urma situației. Așa s-a ajuns ca unor foști ofițeri, mai mult sau mai puțin acoperiți, privatizați cu resursele Securității, să li se permită să folosească în continuare arsenalul informațional și logistic al serviciilor secrete. Iar unor înalți ofițeri să își completeze solda amărâtă primită de la stat cu un salariu gras oferit de firma privată a unui camarad.
Paradoxal, aceste alianțe și pe alocuri suprapuneri de firme acoperite ale serviciilor de informații și firme sută la sută private reprezintă astăzi unul dintre cele mai mari pericole la adresa siguranței naționale, împotriva cărora ar trebui să lupte chiar SRI.
Toate la un loc alcătuiesc un microsistem economic care nu are aproape nici o legătură cu economia de piață. Reprezintă concurenți neloiali pentru firmele dezvoltate natural și un model de comportament imoral și ilegal care transmite în societate un asurzitor mesaj că doar prin corupție și prin căpușarea statului se poate obține un profit consistent. Nu contribuie la dezvoltarea societății, ci la pauperizarea ei.
În clipa de față, cele două principale servicii de informații ale României, SRI și SIE, sunt conduse de oameni cu o carieră onorabilă. Nu ne facem iluzii că ar reuși să descâlcească ce s-a întâmplat exact cu aceste firme în trecut și cu toate deconturile încă neîncheiate ale unor scurgeri de fonduri de la începutul anilor ‘90. Încrengătura este mult prea mare, iar misiunea ar fi una de proporțiile unui proces al comunismului.
Întrebarea este dacă ei se vor lupta ca măcar de acum înainte să existe o linie de demarcație clară între instituțiile pe care le conduc și firmele semiclandestine care le-au parazitat cu îngăduința unor generali corupți. Miza depășește cu mult momentul prezent. La mijloc se află chiar viitorul. Nevoia ca România să își descătușeze pe deplin potențialul de dezvoltare pe care îl are. Pentru a avea șanse să câștigăm maratonul, trebuie să ne vindecăm mai întâi de cancer.“
Editorialul de mai sus a fost primul pe care l-am publicat în „România liberă“. Cu șapte ani în urmă, pe 18 februarie 2008 mai exact, nu îmi imaginam că procesul de eliminare a capitalismului securistic și a ancorelor sale în stat și în media va genera un cutremur justițiar (și în curând și politic) de magnitudinea celui la care asistăm azi.
Pentru că nu există nici un dubiu: o bună parte din arestările și condamnările răsunătoare la care asistăm azi reprezintă exact asta. Încercarea de a reda România românilor. De a obliga casta securisto-politică instalată la putere după căderea lui Ceaușescu să nu mai distribuie avuția comună exclusiv în interesul propriu, de a renunța să ne mai trateze ca pe cetățeni de rangul doi, de a nu mai modela viitorul țării după chipul și instinctele lor.
Mulți aleg să se concentreze în aceste zile pe nedreptățile, abuzurile și complicitățile imorale care au însoțit asaltul justițiar din ultimii ani. Este de înțeles. Nasc frustrare chiar și în ochii celor care înțeleg că erau, totuși, inerente. Cu atât mai de înțeles este enervarea celor care refuză să accepte că, dacă la un moment dat în istorie toți cei aflați la masa puterii dintr-o țară sunt corupți până la măduvă, singura șansă de a curăța acea masă este să convingi măcar unul din membrii frăției să îi radă pe toți ceilalți.
Dacă cel ce se lasă convins să schimbe regula jocului o face dintr-un acces târziu de conștiință sau pentru că speră ca el să rămână singur în fruntea mesei este irelevant, la urma urmei. Dacă o face convingând alți corupți să i se alăture, promițându-le că așa vor scăpa, iar după aceea îi aruncă la câini este de asemenea irelevant. Dacă pe parcurs descoperă că, de fapt, și-ar putea asigura un loc în istorie sau nu dă doi bani pe asta și îl interesează doar ca el să nu ajungă, la rândul său, la închisoare este iarăși irelevant. Istoria îl va așeza, în final, în locul pe care îl merită.
Și peste șapte ani, însă, ca și azi, ce vor conta vor fi rezultatele. Va conta doar dacă România va avea șanse mai mari de a ieși din cea mai neagră perioadă a existenței sale decât are acum sau avea în 2004, dacă urmașii noștri vor avea șanse mai mari să își găsească împlinirea aici sau dacă vor considera că tot emigrarea este cea mai bună soluție pentru a evita ratarea.
Așa cum arată lucrurile azi, pare că mai degrabă suntem pe drumul cel bun. Peste șapte ani, când vom privi în urmă la zilele acestea tulburi, imaginea va fi mult mai clară și se va vedea mult mai bine ce a contat cu adevărat și ce a fost doar zgomot de fond.
