In Elvetia exista patru moschei cu minarete la o populatie de 350 de mii de musulmani declarati – majoritatea europeni din Bosnia si Kosovo –, din care 13% se duc periodic la geamie pentru a se ruga. Nu e cine stie ce mare problema, am fi putut crede. si totusi, 57,5% din alegatorii elvetieni au optat in cadrul unui referendum pentru o interzicere constitutionala a minaretelor, din cauza unor temeri legate de "fundamentalism" si "islamizare tacuta" a Elvetiei.
Sa fie oare elvetienii mai marcati de bigotism decat alti europeni? Probabil ca nu. Referendumurile reflecta umorile populare, nu opiniile ponderate, iar aceste sentimente populare sunt rareori de factura liberala. Referendumuri in aceasta problema ar duce probabil la rezultate tulburator de similare si in alte tari europene.
A atribui votul elvetian impotriva minaretelor – o idee promovata de Partidul Popular Elvetian (de dreapta), dar de nici un alt partid politic – unei "islamofobii" ar insemna probabil sa ratam esenta. Sigur, o lunga istorie de ostilitate reciproca crestino-musulmana si recentele cazuri de violenta radical islamista au determinat oamenii sa simta fata de islam o teama pe care nu o manifesta fata de hinduism sau, sa zicem, budism. Iar minaretul, inaltandu-se spre cer ca o racheta, e facil de caricaturizat ca imagine infricosatoare.
Dar daca elvetienii si alti europeni ar fi siguri pe propriile identitati, concetatenii lor musulmani nu le-ar mai umple inimile cu atata frica. Iar asta ar putea fi de fapt problema. Acum nu prea multa vreme majoritatea cetatenilor din lumea occidentala aveau propriile simboluri indisputabile ale credintei si identitatii colective. Turnurile bisericilor care impodobesc orasele europene aveau o semnificatie clara pentru cei mai multi oameni. Casatoriile interconfesionale erau rare.
Pana de curand, multi europeni credeau insa si in regii si reginele lor, arborau drapelele nationale, cantau imnurile nationale si invatau versiuni eroice ale istoriei lor nationale. Acasa era acasa. Calatoriile erau ceva pentru soldati, diplomati si oameni bogati. "Identitatea" nu era inca privita ca o problema.
Multe s-au schimbat insa datorita capitalismului global, integrarii europene, stigmatizarii sentimentelor nationale prin doua razboaie mondiale si, poate cel mai important, pierderii masive a credintei religioase. Multi dintre noi traim intr-o lume seculara, liberala, dezamagitoare. Vietile majoritatii europenilor sunt azi mai libere decat oricand. Nu ni se mai spune ce sa facem sau ce sa credem: nici de catre preoti, nici de catre cei social superiori noua. Atunci cand incearca sa o faca, tindem sa nu-i bagam in seama.
Dar pentru aceasta lume recent eliberata platim un pret. Libertatea fata de credinta si traditie nu a dus intotdeauna la un grad mai ridicat de multumire, ci, din contra, la confuzie, teama si resentimente larg raspandite. Desi demonstratiile de identitate colectiva nu au disparut cu totul, ele sunt azi, in mare parte, consemnate la nivelul stadioanelor de fotbal, acolo unde bucuria (sau dezamagirea) poate da repede in clocot si poate degenera in violenta si resentimente.
Pentru anxietatile lumii moderne, demagogii populisti dau vina pe elitele politice, culturale si economice. Acestea sunt acuzate, nu fara un oarecare temei, de a le fi impus cetatenilor obisnuiti imigratia in masa, criza economica si pierderea identitatii nationale. Dar, daca elitele sunt tinta urii pentru ca ne-au adus calamitatea moderna, musulmanii sunt invidiati pentru ca inca mai au credinta, stiu cine sunt si pentru ca au ceva pentru care merita sa mori.
E lipsit de importanta ca multi dintre musulmanii europeni sunt la fel de dezamagiti si de secularisti precum concetatenii lor ne-musulmani. Perceptia este cea care conteaza. Minaretele semete si valurile negre sunt amenintatoare pentru ca pun sare pe ranile celor ce resimt pierderea propriei credinte.
Nu e de mirare ca populismul antimusulman si-a recrutat unii dintre cei mai feroci aderenti din randurile fostilor adepti ai stangii, fiindca si acestia si-au pierdut credinta – in revolutia mondiala sau alte asemenea. Inainte de a se converti la revolutie, multi dintre ei aveau un trecut religios. Asa ca au suferit o dubla pierdere. In ostilitatea lor fata de islam le place sa vorbeasca despre apararea "valorilor iluminismului", desi in fapt se lamenteaza de pierderea credintei religioase ori seculare.
Din nefericire, nu exista vreun remediu imediat pentru tipul de maladii sociale expuse de referendumul elvetian. Papa are, evident, un raspuns. I-ar placea ca oamenii sa se intoarca la sanul Romei. O reteta pentru mantuire mai au si predicatorii evanghelisti. Neoconservatorii, la randul lor, vad incurcatura europeana ca forma a unei decadente tipice Lumii Vechi, o stare colectiva de nihilism, hranita de state care mizeaza pe bunastare si dependenta comoda de puterea americana. Raspunsul lor este o lume occidentala renascuta, condusa de SUA, si angajata intr-o cruciada armata pentru democratie.
Dar, daca nu esti catolic, neoprotestant sau adept al neoconservatorilor, nici una dintre aceste viziuni nu e promitatoare. Ce putem spera e ca democratiile liberale vor trece cumva prin aceasta perioada de neliniste – ca se va rezista la tentatiile demagogice si se vor izola impulsurile violente. In definitiv, democratiile au iesit cumva si din alte crize mai dificile din trecut.
Acestea fiind spuse, ar fi, desigur, util sa avem mai putine referendumuri. Pentru ca, altfel decat cred unii, ele nu consolideaza democratia. O slabesc prin subminarea reprezentantilor alesi, a caror treaba este sa faca uz de judecata rationala, nu sa dea glas umorilor unor oameni speriati si furiosi?
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
