Muncitorii, mobilizati pentru „asigurarea ordinii”

Frontul Salvarii Nationale, autoproclamat partid unic dupa evenimentele din decembrie 1989, partid urmas al PCR si care a castigat prin fraude masive alegerile de la 20 mai 1990, a fost formatiunea politica menita sa asigure acoperirea unor actiuni antisociale, uneori extremiste, promovate de conducerea din acea perioada neagra a tarii. In lunile care au urmat dupa revolutie, grupuri formate din membri ai FSN, nu de putine ori inarmati cu bate, au organizat periodic contramanifestatii impotriva unor actiuni ale partidelor de opozitie. Nici la mineriada din 13-15 iunie '90, lucrurile nu au stat altfel. Conform unor documente din arhivele Guvernului, Ministerului de Interne, Serviciului Roman de Informatii si Ministerului Apararii Nationale, membrii partidului-stat au raspuns chemarii conducerii tarii si au atacat manifestantii din Piata Universitatii, dupa care s-au alaturat hoardelor de mineri condusi de ofiteri ai serviciilor de informatii si ai fortelor de ordine.

Membrii si conducerea partidului care a castigat alegerile in 20 mai '90 au avut „misiunea” sa asigure „ordinea si linistea in Capitala” in perioada mineriadei.
Dupa un comunicat al Parchetului care solicita, in dupa-amiaza zilei de 12 iunie '90, eliberarea Pietei Universitatii, pe durata noptii de 12-13 iunie 1990 au urmat o serie de actiuni in forta ale Politiei, Armatei si serviciilor de informatii. Au fost retinuti ilegal sute de oameni. In dimineata zilei de 13 iunie '90, manifestantii din zona centrala a Capitalei au fost evacuati. Aveau sa urmeze si alte actiuni ale autoritatilor soldate cu numeroase victime si represiuni indreptate impotriva opozantilor regimului Iliescu.

Decizii ilegale luate chiar in sediul Guvernului

In dupa-amiaza zilei de 11 iunie 1990, pe fondul „fenomenului Piata Universitatii”, la Palatul Victoria a avut loc o intalnire la care au participat persoane importante din conducerea Serviciului Roman de Informatii, Ministerului de Interne, Ministerul Apararii Nationale, Marelui Stat-Major, FSN, Guvernului etc. Cei prezenti incercau sa gaseasca o solutie pentru a opri demonstratia anticomunista, prodemocratie, din zona centrala a Capitalei (extinsa si in alte localitati din tara) si care dura de aproape 50 de zile (din 22 aprilie 1990). S-a considerat ca cea mai potrivita masura care ar putea fi luata ar fi interventia in forta, celelalte mijloace utilizate pana la acea data (denigrarea personalitatilor si manifestantilor, manipularea prin intermediul presei obediente FSN, arestarile arbitrare si altele) neproducand decat partial efectele scontate.
La aceasta sedinta s-a facut pentru prima oara propunerea ca pentru reprimarea demonstrantilor, pe langa fortele de ordine, sa fie folositi si „oamenii muncii”, sindicalisti si angajati ai unor intreprinderi. La acea data, Palatul Victoria era atat sediul Guvernului Romaniei, cat si al Presedintiei.
La intrunirea din ziua de 11 iunie 1990 au participat: Ion Iliescu – presedintele tarii; Petre Roman Ð prim-ministru; Bogdan Niculescu Duvaz – ministru; gen. Mihai Chitac- ministru de Interne; Paul Jerbas – secretar general al Guvernului; N.S. Dumitru – vicepresedinte al Frontului Salvarii Nationale; Dan Iosif – membru in Biroul Executiv al FSN; Gelu-Voican Voiculescu – ministru; Gheorghe Robu – procuror general; Virgil Magureanu – directorul Serviciului Roman de Informatii; gen. Vasile Ionel – seful Marelui Stat-Major din Ministerul Apararii Nationale; col. Mugurel Florescu – seful Sectiei Parchetelor Militare si adjunct al procurorului general. Au mai fost prezenti si alti ministri si reprezentanti ai unor institutii de stat, altele decat cele precizate mai sus, revolutionari si membri ai partidului de guvernamant.

Se sugereaza chemarea minerilor

La un moment dat, pe durata sedintei, o persoana (neidentificata inca de cei care se ocupa de anchetarea evenimentelor din 13-15 iunie 1990) a sugerat „mobilizarea muncitorilor pentru a face ordine in Capitala”. Din cate se pare, Petre Roman, primul ministru, a raspuns: „Da, ar fi o idee!” Atmosfera a devenit aprinsa si s-au iscat discutii in contradictoriu. Majoritatea aprobau o astfel de actiune, iar un mic grup sustinea ca este riscant sa se apeleze la astfel de masuri, mai ales ca in Capitala era plin de jurnalisti straini preocupati tocmai de acest „fenomen al Pietei Universitatii”.
O parte dintre participanti s-au opus unei astfel de interventii, printre care Bogdan Niculescu Duvaz si Dan Iosif. Cei doi au considerat masura ca fiind nepotrivita.
Tot cu aceasta ocazie a fost lansata ideea de a chema minerii la Bucuresti, impotriva populatiei civile. Nu era prima oara cand cei de la conducerea tarii s-au gandit sa cheme minerii pentru a „pune lucrurile in ordine” la Bucuresti. Pe 29 ianuarie (mitingul partidelor din opozitie) si 18 februarie '90 (cand mii de persoane au asediat sediul Guvernului), ortacii din tara fusesera adusi la Bucuresti prin intermediul sindicatelor si a reprezentantilor FSN din intreprinderi.

Sedinta secreta de la Snagov

In ziua de 11 iunie 1990, participantii la intrunirea de la Palatul Victoria nu au luat o hotarare clara privind mobilizarea minerilor si a altor categorii de „oameni ai muncii” pentru reprimarea demonstratiei anticomuniste din Piata Universitatii.
In aceeasi zi, participantii la intrunirea de la Guvern care imbratisasera ideea mobilizarii minerilor s-au deplasat la o vila din localitatea Snagov, unde au fost stabilite detaliile operatiunilor.
Intrunirea de la Palatul Victoria si cea de la vila din Snagov nu au avut caracter oficial, nefiind sedinte de guvern, ci un fel de „sedinte de lucru” ale conducerii de partid si de stat. Hotararile luate in cadrul sedintelor nu au fost aduse la cunostinta opiniei publice. Insa toate deciziile luate in cadrul celor doua sedinte au fost reluate si mentionate in stenograma sedintei de guvern din 16 iunie 1990, sedinta cu ocazia careia „activitatea minerilor a fost apreciata ca pozitiva”.
Referitor la aceste aspecte, Parchetul Militar a deschis, inca de acum zece ani, un dosar penal care are ca obiect „faptele unor persoane care, prin implicarea autoritatii de care dispuneau in stat, au hotarat, mobilizat si organizat deplasarea in Capitala a mai multor mii de muncitori si lucratori de la exploatarile miniere, cu scopul de a inabusi manifestatia prelungita din Piata Universitatii si a sanctiona violent atat partidele de opozitie, cat si unele institutii pe care le considerau ca potrivnice”.

Mii de politisti si sute de retineri ilegale

Din documentele oficiale rezulta ca actiunea de degajare a Pietei Universitatii s-a facut in baza unei hotarari a guvernului de atunci, cu sprijinul Ministerului de Interne, al Ministerului Apararii, dar si cu implicarea Serviciului Roman de Informatii. La actiune au participat 650 de cadre de politie, 500 de militari in termen, 250 de elevi, 80 de militari din Batalionul de Politie Militara al Ministerului Apararii Nationale si numeroase efective din Serviciul Roman de Informatii. Conform unui Raport al Ministerului de Interne, 2.000-3.000 de muncitori de la intreprinderile din Capitala trebuiau sa sprijine aceste actiuni oficiale.
In actiunile fortelor de ordine din acea noapte din perimetrul Pietei Universitatii, strazile adiacente, dar si alte zone din Capitala au fost prinsi, batuti si retinuti 264 de manifestanti, multi dintre acestia aflati de peste 10 zile in greva foamei. Pentru a teroriza populatia Bucurestiului, conducerea partidului aflat la putere a facut apel la sindicate si la unele asociatii de revolutionari. Hoarde de muncitori faceau ordine pe strazile centrale.
Au urmat violente de nedescris, incendierea sediului Politiei Capitalei, devastarea unei parti a Televiziunii, batai de strada, impuscarea manifestantilor, arestari la nimereala, ilegale. A doua zi dimineata, pe data de 14 iunie 1990, la solicitarea Guvernului Romaniei au fost adusi in Bucuresti cativa mii de mineri din Valea Jiului si muncitori de la uzine din diverse localitati.

Tipete de femei si copii

Andrei Ion Rades se afla intr-o vizita la sora sa in blocul aflat la intersectia dintre Bdul Magheru si str. Ion Campineanu, cand in miezul noptii a auzit strigate si tipete ale unor femei si copii loviti de politisti. Declaratia dlui Rades a fost data tot in ziua de 13 iunie '90: „Dormeam si m-am trezit brusc, nedumerit, cand am auzit venind dinspre strada niste tipete groaznice. Toti din casa ne-am speriat. Cred ca era in jurul orei 4-4,30. M-am uitat pe fereastra si am vazut sute de politisti si militari care loveau niste manifestanti aflati in zona corturilor din fata Teatrului National. Alaturi de politisti si militari erau si niste civili care loveau cu bate din lemn. Am mai vazut cum un grup de politisti si civili loveau cu picioarele si bastoanele in corturi si persoanele din interior ieseau cu greu, tinandu-se cu mainile de cap pentru a se feri de lovituri. Pe la ora 5-5,30, m-am imbracat, am coborat la intrarea in bloc cu gandul sa vad ce se intampla afara. Pe strada, chiar in fata blocului, erau zeci si zeci de politisti, dar si unii imbracati in uniforme kaki, probabil militari. Am dat sa ies din scara, dar un civil corpolent care parea un fel de sef al dispozitivului m-a admonestat spunandu-mi: „Daca te mananca si pe tine pielea ca pe derbedeii din piata, o sa te scarpinam putin pe spate cu bulanele de cauciuc”. Nu am avut ce sa zic… Peste vreo zece minute am zarit prin geamul de la scara blocului cum niste civili (cred ca in stare de inconstienta), adusi de la corturi, erau tarati si suiti intr-o duba de politie garata cam in dreptul unitatii militare de vizavi”.

Batut cu bate din lemn si bastoane din cauciuc

In dimineata zilei de 13 iunie 1990, Octavian Barbu se afla in Piata Universitatii si asigura paza baricadei dinspre strada Batistei. Interventia fortelor de ordine l-a luat prin surprindere si a ajuns pe patul de spital, cu numeroase fracturi in urma „tratamentelor” primite. Redam un fragment din declaratia data de acesta, chiar in acea zi: „In jurul orei 4,10, in dimineata zilei de 13 iunie '90, in timp ce pazeam baricada dinspre Batistei, din zona libera de neocomunism din Piata Universitatii, am observat aparitia unor trupe de politie si politie militara si autovehicule militare si de la Ministerul de Interne. Fara nici un avertisment, fortele de ordine au inceput sa loveasca brutal toate persoanele din piata. Fiind lovit, am incercat sa ma refugiez spre parcarea de la Intercontinental. Insa am fost atacat de patru politisti si doi angajati ai Politiei Militare. Am fost batut de acestia cu bate din lemn si bastoane din cauciuc. In urma unei lovituri de bata la cap, am cazut la pamant. Am avut o tentativa de a ma ridica de jos, dar imediat, unul dintre cei doi politisti militari mi-a aplicat multiple lovituri cu piciorul in mana dreapta. Ca rezultat al acestor lovituri, mi s-au provocat nu mai putin de trei fracturi la mana”. In loc sa fie transportat imediat la spital, Octavian Barbu a fost dus la politie pentru un interogatoriu: „Profitand ca sunt cazut la pamant, si ceilalti politisti au continuat sa-mi aplice, cu bestialitate, lovituri puternice cu batele si picioarele. Am fost urcat intr-o duba, luat din nou la bataie si dus la Politia Feroviara unde am fost in continuare interogat. Mai tarziu, am fost transportat la Spitalul Municipal unde mi s-a acordat asistenta medicala”.

Peste tot, provocatori

Desi principalele asociatii din Piata Universitatii anuntasera ca se retrag, multi dintre membrii acestora au continuat sa vina in zona. Statia de amplificare fusese mutata sub balcon, mai apareau persoane care tineau scurte discursuri, se punea muzica etc. La corturile din fata Teatrului National se afla un grup de 11 grevisti ai foamei care nu se lasau induplecati sa renunte. Autoritatile apelau la toate mijloacele pentru a incerca intreruperea protestului. Zilnic erau semnalate incidente provocate de reprezentantii autoritatilor.
Sandu Aurel, in acea perioada student la Agronomie, a relatat despre incursiunile unor functionari din cadrul autoritatilor locale care incercau sa provoace manifestantii: „Cred ca la doua-trei zile apareau acele masini-stropitori de la Serviciul de Salubritate al Primariei Capitalei. Intotdeauna aceste masini erau insotite de echipele de filmare ale Televiziunii, care prezentau apoi la „Actualitati” ce eforturi deosebite fac autoritatile pentru a asigura curatenia in zona. Minteau cu nerusinare, manifestantii aveau grija ca in fiecare dimineata sa faca ei insisi curatenie in zona. Intr-una din zile a aparut si un individ, unul care s-a recomandat Predescu. Mai tarziu, am aflat ca era chiar primarul FSN al Bucurestiului. A avut parte de o primire mai putin placuta. Octavian Radulescu, fost detinut politic, a blocat accesul unor utilaje care fusesera aduse pentru indepartarea baricadei. Pe hainele primarului Predescu au fost lipite mai multe abtibilduri cu secera si ciocanul. A plecat nemultumit si promitand ca va reveni pentru „deparazitarea zonei” si indepartarea baricadei”.
Un alt martor a relatat despre agentii infiltrati, din ce in ce mai numerosi in ultimele zile ale Pietei: „Nu era zi sa nu fie prins cate un individ care era agent fie al UM 0215, fie al Serviciului Roman de Informatii. Cu doua-trei zile inainte de 13 iunie '90, a fost deconspirat chiar un tanar care statea in Piata inca din primele zile. La corturi se observase ca acest individ pleca cu un rucsac, zilnic, la ore fixe, de la corturi, de obicei dimineata si seara. Justifica fie ca se duce sa faca dus, fie ca se duce sa manance. Parandu-ni-se suspecte aceste plecari zilnice cu rucsacul in spate, am decis sa lamurim ce se intampla. Intr-o seara, l-am oprit si l-am pus sa deschida rucsacul. In el avea caietele si condicile cu cei de la corturi, o parte din buletinele acestora, foile pe care strangeau semnaturile manifestantilor pentru sustinerea revendicarilor etc. Dupa ce la inceput a incercat sa insaileze fel de fel de povesti, intr-un final a recunoscut ca este informator la UM 0215, insa era convins ca face un serviciu tarii si ca toata actiunea politiei ar fi fost „pentru depistarea unor spioni straini care racoleaza romani”. O justificare imbecila… A scapat fara sa i se faca nimic.” Indivizi ca acesta au tot fost prinsi, unii dintre ei atat de abili incat au reusit sa vorbeasca in mod repetat de la balcon si chiar au fost cooptati in echipele de ordine de la baricade.
In jurul datei de 13 iunie '90, ultima zi a manifestatiei, in Piata Universitatii numarul celor care ramaneau permanent in zona nu depasea cateva zeci, majoritatea fiind cazati in corturile din fata Teatrului National.