3 greşeli care au dus la catastrofă:
Chiar dacă Statistica va încerca, probabil, să cârpească cifrele pe care n-a fost în stare să le adune, recensământul din 2011 şi-a pierdut deja credibilitatea. Haosul operaţional şi metodologic, comunicarea catastrofală şi procentajele jenante de participare din unele zone sugerează că recensământul a fost un exerciţiu ratat.
Iar participarea scăzută din Capitală, cu precădere din sectorul I, sugerează că un motor important al neparticipării a fost protestul civic. Erau deja destule motive pentru care oamenii erau tentaţi să nu participe. Însă statul a insistat să le ofere şi mai multe motive, cu iluzia că poate obţine prin lege şi amenzi ce a distrus prin propria incompetenţă: consens naţional. Iată greşelile:
1. Comunicarea puţină şi, mai ales, greşită.
“Scopul RPL este acela de a se obţine informaţii despre numărul populaţiei, distribuţia sa teritorială şi structura demo-socio-economică a acesteia, elemente absolut necesare în sistemul statistic al ORICĂRUI STAT”, este una dintre explicaţiile popmpoase, circulare şi irelevante servite de INS: Avem nevoie pentru că avem nevoie, pentru că şi alţii au nevoie, pentru că este “absolut necesar”.
“Aceste date vor sta la baza politicilor economice şi sociale ale statului român PE URMĂTORII 10 ANI, indiferent de perioadele electorale”. Invocarea “politicilor publice” poate fi teoretic corectă, însă este o sabie cu două tăişuri. Până acum, au fost ignorate semnale mult mai clare: bătaia pe locuri în grădiniţe sugerează destul de clar că sunt prea puţine; numărul mic de angajaţi cu forme complete demonstrează că taxarea muncii este exagerată; aglomeraţia de pe şosele indică exact unde e nevoie de autostrăzi. Şi totuşi, cu sau fără recensământ, nu s-a schimbat nimic. Singura “politică publică” pe care statul pare capabil să o facă pe baza datelor deţinute este mărirea taxelor.
Probabil o abordare mai bună, în caz că ar fi existat o campanie coerentă de comunicare, ar fi fost motivarea pozitivă, cu mesaje despre identitate individuală şi despre apartenenţe de grup.
2. Numărul mare de întrebări inutile.
Există date care pot fi găsite mai uşor în alte surse, cu acurateţe mai bună. Faptul că nu există o comunicare între diverse instituţii ale statului nu poate fi o scuză în faţa contribuabililor ci, dimpotrivă, un motiv de nemulţumire. De ce să fie binevoitor intervievatul în faţa unei birocraţii care atâţia ani l-a purtat dintr-un templu al umilinţei în altul pentru încă o “ştampilă pe timbru” şi care la sfârşit a descoperit că nu ştie nimic. Minima decenţă ar fi impus INS să se limiteze a câteva întrebări, absolut necesare, pentru maximiza rata de răspuns.
3. Gafa cu CNP-ul.
Poate că datele vor fi folosite în mod personalizat sau poate nu. Reflexul prudent este însă să eviţi un risc căruia nu îi este asociat nici un beneficiu. Iar lipsa explicaţiilor credibile, bâlbâielile în comunicare şi încălcarea făţişă a legislaţiei au sugerat că riscurile sunt destul de mari. Chiar dacă nu se vor falsifica alegeri pe baza CNP-urilor plecate din ţară, simpla idee că un securist de bine şi clienţii lui vor avea satisfacţia de-a lua la puricat dosare individuale este un inhibator suficient. Argumentul “dublelor înregistrări” este expresia perfectă a birocraţiei ajunse în blocaj mental. Dacă într-adevăr calitatea datelor este o probelmă atât de importantă, atunci soluţia nu este o ameninţare alienantă ci analiza de cost şi oportunitate. Câte înregistrări duble vor fi evitate, cu preţul a câte persoane care refuză recenzarea şi cum facem ca diferenţa să fie cât mai mare? Există oare o modalitate mai dificilă pentru INS dar mai simplă şi mai sigură pentru contribuabil? Unii spun în continuare că nu. Asta înseamnă, probabil, că vor face şi următorul recensământ la fel. Succes!
Citeşte pe Blogurile RL: “În viaţă trebuie să iei ce ţi se oferă”: Iată cine este şeful discret al Comisiei Centrale pentru Recensământ (VIDEO)
