Ultimele două săptămâni au pus pe jar scena politică de la Londra. Britanicii s-au dumirit, pe rând, în privinţa dimensiunii abuzului de putere propriu politicienilor, a gradului de iresponsabilitate şi venalitate particular poliţiei londoneze şi a încrengăturii de minciuni şi încălcări ale legii caracteristice celui mai mare trust media al ţării, News International (NI).
Subiecte precum nervozitatea pieţelor financiare, războaiele, criza euro sau preţul exorbitant al energiei n-au mai contat – fiind relegate, toate, în paginile interioare ale marilor cotidiene. Premierul David Cameron s-a văzut nevoit să revină de urgenţă dintr-o călătorie oficială efectuată în Africa, pentru a încerca să‑şi repare gafa de a fi angajat un fost şi arhidiscreditat editor al trustului, Andy Coulson, pe post de director de comunicaţii. Partidul Laburist, sub oblăduirea căruia influenţa politică a trustului NI a ajuns la apogeu, s-a grăbit să ceară demantelarea imperiului Murdoch – după ce mai multe site-uri de ştiri şi bloguri dezvăluiseră seria informaţiilor compromiţătoare pentru toate taberele. Totuşi, clasa politică poate răsufla oarecum uşurată, cele mai recente sondaje de opinie relevând că furtuna mediatică a devastat preponderent „satul Westminster”, neprovocând însă daune majore dincolo de porţile Londrei. În restul ţării, cetăţenii s-au arătat complet dezinteresaţi de scandal. Ca atare, conservatorii se menţin în fruntea preferinţelor electoratului, laburiştii pierzând, deocamdată, „la mustaţă” pe mâna liderului lor, Ed Miliband, care continuă să aducă a ucenic politic depăşit fie de amploarea evenimentelor, fie de repeziciunea cu care acestea se succed.
În pofida nonşalanţei unei bune părţi a cetăţenilor britanici, dezvăluirile ultimelor săptămâni rămân absolut alarmante. Ele au probat relaţia incestuoasă dintre poliţie şi mass-media şi uşurinţa cu care politicienii zilelor noastre, obsedaţi preponderent de imagine şi nicidecum de performanţă, pot cădea în plasa unor trusturi media lipsite de scrupule. Ca urmare a acestui scandal de proporţii, imaginea Marii Britanii este astăzi, mai mult ca oricând, cea de fostă mare putere, condusă de o pletoră de politicieni narcisişti ce eşuează, de fiecare dată, să mai reprezinte interesele şi valorile societăţii din rândurile căreia provin. Dacă întreaga mizerie politico-mediatică răbufnea în România, dramoleta ieftină care a urmat putea barem fi interpretată drept prim semn de progres, dar într-o democraţie veche de sute de ani asemenea consolări sunt de mult perimate.
Personajele-cheie care au declanşat imensul scandal au performat pe ansamblu bine, reuşind pe de o parte să forţeze o serie de oameni extrem de influenţi să dea socoteală pentru faptele lor şi, pe de alta, să anihileze orice tentativă de muşamalizare a fărădelegilor comise. Cotidianul The Guardian a fost cel care a dezvăluit, în baza unui jurnalism investigativ de calitate, năravul colegilor de la NI de a intercepta telefoanele politicienilor, dar şi ale unor oameni de rând crunt loviţi de soartă – mai exact rudele victimelor atentatelor de la Londra. Parlamentul britanic s-a trezit, într-un târziu, din toropeală, cerând audierea lui Rupert Murdoch şi a fiului acestuia, James. Partizanatul politic a dispărut, pentru câteva ore, din Camera Comunelor, unde parlamentarii de toate culorile politice s-au străduit ore în şir să obţină răspunsuri neechivoce de la nişte oficiali aroganţi şi jurnalişti cât se poate de evazivi în privinţa conduitei lor din ultimii ani.
Lumea capitalismului şi-a intrat şi ea în rol, demonstrându-i clanului Murdoch că nu este chiar atât de omnipotent precum se credea. Panica a cuprins mai întâi redacţia News of the World, unde marii clienţi publicitari au început să-şi rezilieze, pe rând, contractele cu săptămânalul, tabloidul fiind în cele din urmă închis. Şeful poliţiei metropolitane din Londra şi adjunctul acestuia – şeful operaţiunilor antitero – au demisionat din cauza superficialităţii cu care au tratat un aranjament contractual încheiat cu un fost jurnalist al echipei NI.
Scandalul l-a umilit atât pe Rupert Murdoch, cât şi pe David Cameron. Premierul va trebui să iasă, de-acum, din cochilia în care s-a izolat cu ajutorul mass-media şi să muncească pe brânci pentru a-şi convinge conservatorii că le împărtăşeşte viziunea politică, dar şi că este un lider veritabil, nu doar un fost directoraş de publicitate intrat în politică strict din cinism. Laburiştii vor trebui să reflecteze, la rândul lor, sub ce formă intenţionează să continue războiul pe l-au declarat imperiului Murdoch – un imperiu curtat până recent asiduu de fiecare dintre cei trei lideri care s-au succedat la conducerea acestui partid în ultimele decenii.
Este limpede că orice fel de exces media vizând oamenii de rând, cu situaţii financiare prea modeste pentru a se putea apăra cu ajutorul unor avocaţi costisitori, trebuie oprit. Dar orice intervenţie a statului printr-o eventuală reglementare a mass-media nu va avea defel efectul scontat, ci va conduce, cu mare probabilitate, la muşamalizarea pe veci a erorilor comportamentale şi de gândire ale unei elite devenite vădit nereprezentativă pentru clasa de mijloc a ţării. Fostul lider laburist Neil Kinnock a solicitat deja o intervenţie a statului în vederea garantării „echilibrului” în presă. Iar dincolo de graniţele Marii Britanii, Budapesta a luat-o de mult înaintea Londrei, FIDESZ-ul fiind preocupat în continuare să impună conformitatea media într-un stil care ridică mari semne de întrebare.
În România, o mare parte a mass-media a ajuns oricum, vrând-nevrând, reglementate straşnic prin amabila grijă a patronilor de trust – veşnic preocupaţi de prevalarea propriilor agende şi războaie meschine şi niciodată de cea a actului jurnalistic. Cea mai mare ameninţare la adresa Europei este, probabil, reglementarea presei online – nemaicontând dacă Ungaria, Marea Britanie sau o altă ţară va da startul pentru o asemenea legislaţie. Din acel moment, tentativa de acaparare a puterii de către clasa politică va fi, ce-i drept, vizibilă pentru toată lumea, dar această consolare va fi una slabă în faţa consecinţelor profund nefaste asupra democraţiei acelei ţări. În România există forţe care susţin că ţara are, deocamdată, capacitatea de a emula doar modele europene mai retrograde, fiind prea debilă pentru a putea prelua modele mai progresiste. Nu exclud ca uraganul mediatic din Marea Britanie să ajungă declasat, într-un final, la nivel de furtună de vară. Dar în special democraţiile încă tinere şi fragile vor trebui să fie extrem de vigilente pentru a se asigura că nici un black-out nu le va putea afecta vreodată limitatele libertăţi.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
